Privind la lucrurile pe care le-am aflat de la neurologie și genetică în ultimii 70 de ani despre geniu și despre fundamentele fiziologice ale acestuia, ne dăm seama că majoritatea marilor descoperiri s-au făcut mai cu seamă în ultimii 15-20 de ani. Asta înseamnă că, deși suntem la început, atenția unui număr din ce în ce mai mare de oameni de știință, filosofi și psihologi se concentrează asupra acestui domeniu, motiv pentru care rezultatele vor putea crește vizibil în următorii ani.

Cu toate acestea, din punct de vedere tehnologic, ne lovim de niște limitări considerabile. Mai mulți neurologi spun că aparatura de scanare a activității cerebrale a ajuns cam la maximul de performanță pe care-l putem obține cu materialele și cunoștințele pe care le avem disponibile. Asta nu înseamnă că studiul geniului va stagna. Conceperea de noi experimente, mai inteligente, și de noi cadre teoretice mai ingenioase ne-ar putea face ca, folosind aparatura pe care o deținem, să completăm imaginea pe care o avem despre modul în care creierul geniului funcționează.

În ceea ce privește genetica, încă ne aflăm în stadiul colectării de date și doar de puțini ani costurile pentru secvențierea ADN-ului uman, adică pentru determinarea exactă a structurii acestuia, au scăzut astfel încât să fie accesibile marilor centre universitare din lume. Previziunile oamenilor de știință sunt însă optimiste. Se presupune că în câteva zeci de ani, când vom strânge o bază de dată suficient de mare de secvențe ADN, vom reuși să urmărim, să identificăm și chiar să edităm setul de gene responsabil pentru diverse trăsături personale, printre care și geniul. Cele mai optimiste estimări spun că, în momentul în care vom reuși să strângem în jur de 1 milion de secvențe ADN însoțite de datele fenotipice relevante, vom reuși să avem o imagine completă a bazelor genetice ale genialității.

Cu toate acestea, în practică s-ar putea să fie mai greu decât în teorie să găsim bazele genetice geniului deoarece, amintindu-ne ce am discutat în episoadele trecute trecute, încă nu avem niște teste cuantificabile pentru determinarea „coeficientului de genialitate” așa cum avem pentru „coeficientul de inteligență”. În acest caz, ar fi foarte greu să găsim bazele genetice ale unui fenomen pe care nu-l putem determina exact.

Aici intră însă în joc neuroștiințele. Studiile în acest domeniu ar putea cuantifica, în viitor, genialitatea și ar putea-o exprima într-un ”Coeficient”, așa cum deja începem să vedem în cazul experienței estetice. Studiile făcute de neuroesteticieni ca Semir Zeki și Vilayanur Ramachandran au arătat că, cu ajutorul diverselor tehnici de imagerie cerebrală, putem determina exact gradul de satisfacție estetică pe care un individ îl are atunci când ascultă o piesă muzicală sau când vede un tablou. Acest lucru este posibil pentru că impulsurile neuronale din creierul nostru au diverse grade de intensitate și, în funcție de această intensitate, se poate determina cu exactitate, nivelul real de satisfacție pe care cineva îl are, fără a fi nevoie de o părere subiectivă a subiectului estetic. Prin urmare, așa cum experiența estetică este pe cale de a fi cuantificată, este posibil ca, pe viitor, să se găsească metode de a cuantifica și genialitatea. Odată cu această cuantificare, s-ar putea deschide calea unei înțelegeri științifice complete a ideii de geniu.

Această înțelegere, însă, nu se poate debarasa de înțelegerea subiectivă, fenomenală, a geniului, așa cum este experimentată de artistul creator însuși. Se întâmplă astfel deoarece rezultatele experimentelor științifice trebuie interpretate și trebuie să li se acorde un sens. Numerele în sine, nu ne spun nimic. Ele trebuie legate de anumite manifestări în planul conștiinței pentru a fi relevante. Acesta este motivul pentru care viitorul studiului geniului, precum și a altor fenomene legate de artă, stă în colaborarea dintre neurologie, geneti

că și filosofie. Nevoia umană de sens face ca, în orice efort de cunoaștere științifică, gândirea filosofică să fie necesară, fie ca „gândire critică”, fie ca „construcție teoretică”. În prima ipostază ea trasează setul de limitări de care fiecare om de știință trebuie să fie conștient pentru a putea concepe și efectua un experiment. În cea de-a doua ipostază, ea ghidează privirea omului de știință către diverse scenarii teoretice posibile. Prin urmare, destinele filosofiei geniului se împletesc cu destinele neurologiei și geneticii geniului, așa cum filosoful francez Paul Ricoeur observa acum aproximativ 20 de ani despre filosofie și neurologie în genere.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 29 ianuarie 2018, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!