Dacă judecăm după modul în care se vorbește la nivelul conștiinței comune, „creativitatea” este unul dintre cele mai dorite trăsături psihice ale secolului nostru. Ziarele vorbesc despre creativitatea unor sportivi de performanță, la interviurile pentru obținerea unui loc de muncă, „creativitatea” are un loc de frunte la rubrica „puncte forte”, și oamenii din toate păturile societății cotizează bani buni la așa-numitele ateliere de gândire creativă, management creativ sau chiar gătit creativ. Mai mult decât atât, au apărut niște așa-zise „tehnici” de producere algoritmică a creativității, cum sunt brainstorming-ul sau gândirea laterală, care se vor un fel de „linie telefonică directă” către Muze. Pe scurt, omul contemporan este în căutarea unei „rețete a genialității”, o procedură care, în caz de nevoie, poate fi apelată pentru a avea inspirație și pentru a inova.

Astfel însă, pierdem, din nou, genialitatea printre degete. Să ne amintim că în episodul trecut vorbeam despre ideea genială ca despre o idee care are potențialul de a schimba raportarea la lume a omenirii în genere sau a unei anumite societăți în caz particular. Or, privind de-a lungul istoriei la ideile cu adevărat geniale, ele par a fi apărut „din senin”, fără un anumit algoritm care să le provoace. Legendarul măr al lui Newton a trezit în mintea fizicianului englez ideea despre o teorie a atracției universale și o banală plimbare cu liftul i-a oferit lui Einstein una dintre ideile fundamentale ale fizici relativiste moderne. La fel ca mulți alți artiști și oameni de știință geniali, ei au ajuns la ideile lor în mod direct, nu prin intermediul brainstorming-ului sau altor tehnici de stimulare a creativității. Se spune că Picasso, când a fost întrebat dacă își caută îndelung temele propriilor creații, ar fi zis că el nu caută niciodată, ci doar găsește. La fel putem spune și noi că oamenii de geniu „nu caută niciodată, ei doar găsesc”.

Pe de altă parte însă, sunt dovedite rezultatele cel puțin ale unora dintre aceste metode de „stimulare a creativității”, motiv pentru care nu le putem vedea ca simple excrocherii. Singura alternativă pe care o avem este să facem o distincție între ceea ce , la ora actuală, se numește creativitate și ideea de geniu la care ne referim noi. Dacă creativitatea este o activitate în mare parte discursivă și sistematică, genialitatea este mai degrabă intuitivă și momentană. Creativitatea, în sensul implicat de tehnicile de stimulare a creativității, implică verbalizarea și o căutare „din aproape în aproape”, pe când ideea genială este dată dintr-odată, într-o intuiție unică ce abia ulterior urmează să fie analizată și disecată. Chiar și în cazul așa-numitelor „genii experimentale”, care lucrează fără a urmări un anume scop sau concept fixat de la început, ideea de geniu se manifestă tot ca un fel de intuiție fulgerătoare – Cezanne, care conform lui  David Galenson este arhetipul geniului experimental, spunea că „o operă de artă care nu începe cu o emoție nu este artă”. În această emoție este deja dată intuiția întregului tablou, doar metoda de exprimare a ei trebuie căutată.

Deși studiile apărute până la ora actuală nu sunt suficiente pentru a tranșa definitiv această problemă, distincția dintre creativitate și genialitate poate fi susținută și cu anumite argumente de ordin neurologic. Antonio Damasio a studiat timp îndelungat modul în care creierul nostru formează ceea ce noi numim „sentimente” și „rațiune” și a observat că acestea sunt strâns interconectate. Așa cum rațiunea – în termeni neurologici, cortexul prefrontal – poate inhiba la nevoie sentimentele – adică regiunile subcorticale care ajută la formarea sentimentelor – este posibil și drumul invers. Altfel spus, sentimentele pot modela alegerile rațiunii, la fel cum rațiunea poate modela impulsurile sentimentale. Cu toții vedem această luptă atunci când suntem puși să alegem, de exemplu, între a mânca sănătos și a mânca ceea ce ne dorim. Se poate, așadar, argumenta, că ceea ce numim genialitate sau gândire intuitivă, își are originea mai ales la nivelul sentimentelor, și este o anumită stare afectivă care, ulterior, pătrunde în rațiune, este analizată și prinde chip, pe când creativitatea își are originile mai ales la nivelul rațiunii și are capacitatea de a stârni sentimentele. Deși această diferență poate fi percepută ca nesemnificativă, dezvoltată la consecințele sale ultime și dublată de descoperirile neurologice care pot apărea pe termen scurt, ea ar putea explica caracterul impredictibil și aproape irațional al modului în care ideile geniale apar în mințile artiștilor sau oamenilor de știință.

Sursă ilustrație