Făcând o scurtă retrospectivă a trăsăturilor genialității pe care le-am explorat în articolele anterioare, observăm că profilul psihologic al geniului este adesea în contrast aproape complet cu valorile pe care societatea occidentală le-a promovat încă din Antichitate. Întreaga istorie a culturii occidentale se axează pe valorile rațiunii, care sunt exprimate în filosofie și știință, precum și pe un continuu efort de marginalizare a orice ține de o funcționare anormală a minții. De aceea, afecțiunile psihice încă sunt stigmatizate, chiar și în cea mai „deschisă” epocă pe care această civilizație a cunoscut-o până acum. Majoritatea oamenilor văd derapajele psihice mai degrabă ca o problemă de slăbiciune personală care reclamă rușine decât ca pe o problemă de sănătate care necesită tratament. Ne comportăm diferit în fața unui om care suferă diverse dereglări psihologice provocate de consumul exagerat de alcool decât în fața unui om care suferă anumite dereglări hormonale provocate de consumul exagerat de mâncare, deși, din foarte multe aspecte, cele două cazuri ar trebui tratate la fel.

În aceste condiții, imaginea romantică a geniului, elaborată de Arthur Schopenhauer și intrată în conștiința comună este parcă definiția a ceea ce societatea occidentală s-a chinuit să marginalizeze de-a lungul a secole întregi. Individului izolat și singuratic, cu fluctuații rapide și nemotivate de comportament, care se ghidează mai degrabă după criterii iraționale decât după rațiune este prototipul unui caz antisocial. Cu toate acestea, geniul a ajuns să fie pus pe piedestalul societății. Odată cu epoca modernă a apărut un adevărat cult paradoxal al genialității, prin care cu toții cădem de acord să ignorăm anumite excentricități și derapaje ale oamenilor de geniu sau chiar să le încurajăm.

La o privire mai atentă însă, avem de-a face cu un dublu standard care poate fi justificat prin aportul enorm pe care artiștii și oamenii de știință geniali l-au adus, de-a lungul timpului, societății ca întreg. Într-un fel, suntem puși în fața unui compromis care, din perspectivă rațională, merită făcută. Este mai bine să încurajezi și să acorzi un statut special unei clase relativ restrânse de oameni care se abat de la cutumele vieții de zi cu zi decât să te lipsești de eventualele invenții pe care ei le-au produs. Prin urmare, un argument ce poate fi dat apariției cultului geniului ține de productivitate și are o sorginte utilitaristă.

Trecând peste acest argument utilitarist, mai putem observa alt lucru: noi nu numai că tolerăm geniile, ci suntem de-a dreptul fascinați de ei. Scriem cărți despre bibliografia lor, filmăm documentare cu ei, le „sorbim” fiecare acțiune și trăim împreună cu ei victoriile și eșecurile lor. Asta înseamnă că ei răspund unei nevoi adânc înrădăcinate în sufletele noastre, anume de nevoia de a ieși din tipare, de a ne asculta intuițiile și de a gândi altfel decât se gândește, fără a ne simți constrânși într-un fel sau altul față de ceilalți și față de societate în genere. De aceea, genialitatea este, din punct de vedere psihanalitic, acea latură a vieții noastre sufletești care ne este interzisă dar la care, tocmai de aceea, râvnim pe ascuns în cele mai ascunse vise ale noastre.

În fine, putem susține că există o trăsătură de ființă a omului care face ca rațiunea noastră să tindă întotdeauna către un ideal. Oamenii și-au imaginat încă din cele mai vechi timpuri cum ar arăta societatea ideală, iubirea ideală, viața ideală ș.a.m.d. Or, geniile, cel puțin așa cum le înțelegem noi, sunt încarnări ale idealurilor umane. Privindu-l pe Einstein sau pe Newton vedem, de fapt, idealul omului de știință tot așa cum, privindu-l pe Picasso sau pe Cezanne, vedem idealul artistului. Adevărul este că foarte rar observăm defectele de caracter ale geniilor și asta doar atunci când avem contact cu ei și ajungem să îi cunoaștem în mod direct. În rest, avem o imagine idealizată a artistului de geniu sau a omului de știință de geniu care ne oferă inspirație și ne hrănește imaginația. Și este bine să facem asta deoarece alegem să vedem ceea ce este valoros în ei, nu slăbiciunile și defectele de care cu toții suntem, în grade diferite, asupriți.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 4 Decembrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Ilustrație: Michelangelo, The Creation of Adam

Geniu și inteligență. Pot testele IQ să determine potențialului de genialitate al unui individ?
Genialitate și nebunie. Linia subțire dintre excelență și patologie