Încă din cele mai vechi timpuri, artiștii de geniu erau văzuți fiind ca „posedați” de o entitate de origine divină, o Muză sau chiar un Zeu. La asta trimite etimologia greacă a entuziasmului, deoarece cuvântul grecesc enthousiamos se referă la starea în care se află cineva atunci când, conform unei expresii foarte concrete a lui Platon, zeul coboară din ceruri și-i ia artistului mințile. Pe această stare de entuziasm sau inspirație era pus faptul că rapsozii greci puteau inventa zeci de mii de versuri, cântând ore în șir sau gânditorii precum Socrate puteau sta zi și noapte gândindu-se la o problemă, fără a avea nevoie de mâncare sau apă. Asemenea cazuri, la o distanță de peste două milenii, se relatează și în cazul geniilor moderne: Albert Einstein a stat luni de zile încercând să calculeze formulele relativității generale, lucrând până la epuizare, iar Paul Cezanne putea lucra zile întregi doar în încercarea de a găsi nuanța potrivită de albastru pentru peisajul său.

Ceea ce grecii numeau enthousiasmos, iar latinii numesc inspiratio nu sunt, așadar, concepte foarte diferite de ceea ce psihologii moderni numesc stare de flow, stare ce este studiată de foarte mulți oameni de știință la ora actuală. Este vorba despre acea stare în care ești complet absorbit în munca pe care o faci, în care orele trec precum minutele și în care „lumea exterioară” parcă dispare, singurul lucru din univers care îți atrage atenția fiind sarcina la care lucrezi. Chiar și experiența relatată de antici indică asemănări cu ceea ce au descoperit neurologii privitor la această stare.

În primul rând,  starea de entuziasm se manifestă prin schimbări drastice ale funcționării creierului nostru, atât la nivel chimic, cât și la nivelul activității neuronale. În mod ciudat, în timpul acestei stări, părți ale creierului nostru nu numai că nu au o activitate mai susținută, ci, din contră, intră într-un fel de hibernare forțată. Astfel, mitul că creierul nostru este folosit într-un procentaj foarte mic și că geniile au capacitatea ciudată de a accesa toate resursele creierul este profund greșit. Din contră, geniile par a avea capacitatea inversă – anume aceea de a „închide” anumite zone cerebrale care, prin activitatea lor, inhibă creativitatea.

Una dintre cele mai importante zone care sunt „închise” în perioadele de entuziasm este cortexul prefrontal – zona din creierul nostru în care este responsabilă de procesarea cognitivă, de planificarea viitorului și luarea deciziilor, de moralitate, de simțul sinelui și de simțul timpului. Atunci când suntem absorbiți în ceea ce facem nu mai avem simțul timpului, și uitând de oboseală, nu mai ne planificăm viitorul, trăind doar în prezent; nu ne mai întrebăm „ce ar crede alții” despre ceea ce facem, depășindu-ne astfel inhibițiile morale și nu ne mai simțim „noi înșine”, ieșindu-ne astfel din fire. Această stingere temporară a unor părți importante din cortexul prefrontal se simte, la nivel mental, ca o contopire cu obiectul la care lucrezi, cu o evadare din sine și cu o golire a minții – trăsături pe care experiențele de jurnal ale artiștilor din toate vremurile le confirmă.

Studiile moderne au arătat că geniile au acces mai ușor și mai direct la aceste stări datorită structurii lor cerebrale. Este foarte posibil, deși studiile în această direcție încă nu sunt foarte concludente, ca în această stare de entuziasm, comunicarea neuronală să fie înlocuită în mare măsură cu comunicarea pe cale glială. Asta s-ar traduce la nivel mental prin acea „posedare” de divinitate despre care vorbeau grecii, stare în care cuvintele parcă îți sunt puse în gură de altcineva, parcă mâna scrie pe foaie fraze dictate de altcineva sau că mâna trasează pe pânză tușe fără voința pictorului. Spre exemplu, unul dintre cei mai mari matematicieni ai secolului XX, Srinivasa Ramanujan, care a făcut contribuții remarcabile în multe domenii ale matematicii și a rezolvat o sumedenie de probleme considerate imposibil de rezolvat spunea că „pentru el, o ecuație matematică nu are semnificație dacă nu exprimă gândul unui zeu”.

Asta arată, pe de o parte, că experiența grecească asupra acestui fenomen nu este greșită. Acea Muză sau acel „daimon” care bântuia mințile geniilor există, dar nu în ceruri, ci în chiar creierul nostru. Ea apare atunci când cortexul prefrontal este închis temporar prin starea de entuziasm sau, în unele cazuri speciale, când este afectat de diverse evenimente patologice. Trăsăturile neurologice ale acestei stări de entuziasm pot explica și motivele pentru care pentru care comportamentul omului de geniu a fost adesea asociat cu nebunia și cu lipsa de moralitate, teme pe care le vom aborda în următoarele două articole.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 13 Noiembrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Sursă ilustrație

Conflictul dintre genialitate și moralitate. Ar trebui geniile să aibă derogare de la normele morale?
Ce se întâmplă în creierul unui geniu? Neurologia genialității