Creierul geniilor a fost, de-l lungul întregii perioade moderne, un obiect al fascinației și al curiozității oamenilor de știință și nu numai. Dar, pentru că tehnicile de imagerie cerebrală capabile de a surprinde în funcțiune creierul viu sunt de dată destul de recentă, o mare perioadă de timp studierea post-mortem a acestui organ-minune a fost singura soluție de a pătrunde misterele fiziologice ale minții geniale.  Asta i-a făcut pe unii medici să ajungă până în pragul încălcării legii pentru a obține „materialul de studiu” mult dorit.

Astfel stau lucrurile, de exemplu, în cazul lui Einstein, al cărui medic autopsist – Thomas Stoltz Harvey – a răpit literalmente creierul marelui fizician, transportându-l de la spitalul din Princeton, spitalul unde a avut loc autopsia, la Universitatea din Pensylvania, pe bancheta din spate a mașinii sale, fără știrea familiei decedatului. Abia ulterior, după ce creierul lui Einstein deja fusese disecat și fotografiat din toate unghiurile, fiul cel mare al fizicianului, Hans, a aflat nu cu foarte mult entuziasm de această situație și a fost convins, cu greu, să doneze creierul tatălui său pentru cercetare.

Studiile efectuate pe acest creier genial răpit cu forța a deschis calea către studiul științific al genialității din perspectivă neurologică, care este unul dintre domeniile științifice cu rezultatele cele mai spectaculoase din ultimii ani de zile. Din fericire, în timpul scurs de la moartea lui Albert Einstein și până acum, tehnologia s-a dezvoltat suficient încât neurologii să nu mai trebuiască să treacă prin atâtea peripeții pentru a-și duce la bun sfârșit cercetările. Cu toate acestea, datele pe care le avem în acest moment nu ne  permit indicarea cu exactitate a cocktail-ului de condiții care sunt necesare pentru apariția geniului, dar cel puțin avem câteva linii de cercetare care ar putea da roade.

În primul rând, s-a observat că geniile au mai multe legături neuronale între zonele celor două emisfere cerebrale pe care le folosesc mai mult. Deși nu știm dacă această trăsătură este genetică sau doar dobândită grație exercițiului îndelungat, este clar că zonele cerebrale hiperactive ale geniilor sunt mai bine interconectate, motiv pentru care pot apărea idei inovatoare și conexiuni inedite între idei, care stau la baza oricărei inovații, atât în artă, cât și în știință. Această descoperire spulberă mitul tradițional al lateralizării funcționale care spune că artiștii își folosesc în special emisfera stângă a creierului, pe când oamenii de știință își folosesc în special emisfera dreaptă.

O altă observație care s-a făcut privitoare la neurologia geniului se referă la faptul că, împotriva credinței care a dominat știința timp de zeci de ani, oamenii înzestrați nu au creierul „mai mare” și nici nu își folosesc „mai mult” creier decât oamenii de rând. Cu toate acestea, geniile prezintă anumite particularități structurale ale creierului care permit atât o mai bună transmitere a informațiilor pe căile neuronale, cât și o mai bună comunicare non-neuronală, cu ajutorul celulelor gliale, care erau considerate până nu de mult ca simple „celule de suport”, fără un rol anume în economia cognitivă a creierului.

Prima dintre aceste particularități, cea care permite transmiterea mai bună a informațiilor pe căi neuronale se datorează faptului, în cazul geniilor, stratul de mielină care înconjoară axonii neuronilor și care servește la izolarea semnalelor transmise de aceștia, este mai gros și mai bine constituit decât în cazul altor persoane. Asta înseamnă că creierul genial are, în genere, nevoie de stimuli de o intensitate mai mică pentru a forma diversele hărți neuronale și, prin urmare, au o capacitate cognitivă mai mare.

Cea de-a doua particularitate, privitoare la comunicarea non-neuronală prin intermediul celulelor gliale se referă la un alt mod de comunicare al creierului, diferit de comunicarea neuronală. Diferența dintre aceste două moduri de comunicare este aproximativ diferența dintre comunicarea prin emiterea de impulsuri electrice pe un fir, specifică telefonului cu fir, și cea specifică telefonului mobil. Or, s-a observat că creierul lui Einstein nu avea în genere mai multe conexiuni neuronale, decât un creier obișnuit și era mai mic decât un creier mediu. Cu toate acestea, el avea o conformație diferită a anumitor celule gliale, numite astrocite, și, totodată, mai multe celule gliale în zona creierului responsabilă pentru procesarea operațiilor matematice și a conceptelor abstracte.

Așadar, deși nu avem un peisaj complet al modului în care creierul geniului funcționează, am putea spune că el funcționează cu siguranță altfel decât creierul omului obișnuit. Dacă la omul obișnuit comunicarea între diversele zone ale creierului are loc în special pe cale neuronală, la geniu este posibil ca, dată fiind conformația și distribuția diferită a celulelor gliale, diversele zone ale creierului să comunice mai repede, mai eficient și mai complex prin intermediul ionilor de calciu care străbat rețelele gliale.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 6 Noiembrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

 

Cum arată geniul la lucru? Inspirația, entuziasmul și starea de flow
Între geniu precoce și maestru tomnatic. La ce vârstă se manifestă geniul?