Privind înapoi la istoria marilor descoperiri științifice și creații artistice ale culturii europene, nu putem să  ne ascundem uimirea privitoare în fața faptului că manifestarea geniului nu este nici pe departe atât de previzibilă pe cât ne-am aștepta. Pe de o parte, există genii precoce precum Mozart, care la vârsta de doar cinci ani își compunea prima piesă muzicală. Pe de altă parte, există „maeștrii târzii”, la care genialitatea sclipește abia în a doua parte a vieții. Îl putem lua ca exemplu pe pictorul francez Paul Cezanne, care a învățat să picteze la vârsta de 33 de ani și a avut prima expoziție personală la vârsta de 56 de ani. Abia în ultimii ani de viață a început Cezanne să producă lucrările cele mai semnificative, cele pentru care a fost numit, pe bună dreptate, un geniu al picturii. În mod similar stau lucrurile și în cazul lui Goethe, care a completat ultima parte a capodoperei sale, Faust, abia cu un an înaintea morții, la vârsta de 82 de ani.

Această stare de lucruri este cu atât mai stranie cu cât, din punct de vedere genetic, majoritatea trăsăturilor care o fac posibilă genialitatea se dezvoltă încă din copilărie. Pentru orice activitate există, în copilărie, o perioadă optimă de neuroplasticitate în care expunerea la anumiți stimuli artistici formează structurile cerebrale responsabile, mai târziu, pentru ceea ce am putea numi geniu. Sunt studii care arată că, dacă în copilăria timpurie un copil este, de exemplu, expus muzicii timp de 4-5 ore pe zi și are bagajul genetic este corespunzător, sunt șanse foarte mari ca el să ajungă, la maturitate, un geniu al muzicii. Din contră, dacă nu este expus deloc la muzică până la vârsta de aproximativ 7 ani, cele mai mari șanse sunt ca geniul său să se fi irosit. Chiar dacă va învăța să cânte la diverse instrumente destul de bine, grație vocației sale, performanțele nu vor fi excepționale.

Pe lângă acești factori ce țin de mediul în care un anumit copil crește, vârsta la care se manifestă genialitatea mai poate fi determinată din perspectiva constituției psihologice a individului. David Galenson a studiat un număr mare de genii ale modernității, în special artiști, și a observat că sunt, în principiu, două tipuri de genialitate: genialitatea conceptuală și cea experimentală.

Pe de o parte, „genialitatea conceptuală” se manifestă prin faptul că artistul are în minte cu exactitate ideea sau emoția pe care dorește să o transmită, chiar dinainte de a se apuca de lucru. Asta îl face să creeze în mod sistematic și planificat, urmărindu-și gândul cu precizie. De aceea, scopurile unui geniu conceptual sunt bine stabilite, iar creația sa tinde să fie gândită din umbra unor idei, motive și teme recurente. Geniul conceptual este tipul de artist sigur pe sine și pe creația sa, care nu dă înapoi de la a încălca regulile tradiționale ale domeniului său pentru a-și exprima mai adecvat ideea.

În contrast cu geniul conceptual poate fi pus „geniul experimental”, care este mânat mai degrabă de criterii estetice decât de criterii ideatice, arta lor fiind bazată foarte mult pe percepție. El creează fără un plan concret în minte, de obicei pornind de la idei vagi și prin metoda încercărilor repetate. De aceea, creația lui tinde să fie mai eterogenă, iar procesul creativ tinde să fie mai de durată decât în cazul geniilor conceptuale. De asemenea, timpul de creație poate fi mărit și de faptul că, fiind nesiguri în privința scopurilor, geniile experimentale tind să nu fie niciodată mulțumite cu rezultatele muncii lor. Arhetipul acestei categorii este pictorul francez Paul Cezanne, care adesea stătea în fața pânzei zile întregi fără să tragă nici o tușă, încercând să surprindă acel „je ne se quoi”, acea inefabilitate a peisajului în condițiile în care nici el însuși nu știa exact ce caută.

Între aceste două tipuri de geniu s-a observat și o altă corelație. Geniile conceptuale tind să se manifeste mai timpuriu datorită încrederii în sine și datorită clarității cu care își au reprezentate scopurile în minte. Geniile experimentale, pe de altă parte, tind să își facă descoperirile mai târziu în viață, după lungi încercări și finisări. Avantajul acestora din urmă este însă acela că, datorită perseverenței și grijii cu care lucrează, pot compensa faptul că s-au apucat de artă la o vârstă mai înaintată, cum este cazul lui Cezanne.

Așadar, chiar dacă întrebarea pusă în acest episod nu are un răspuns clar, putem spune să geniile conceptuale, dacă au crescut într-un mediu ofertant în copilăria timpurie, tind să se manifeste mult mai repede decât geniile experimentale. Acestea din urmă, chiar dacă de obicei își creează capodoperele la o vârstă mai înaintată, tind să depindă mai puțin de mediul în care au fost crescuți în copilărie.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 30 octombrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Ce se întâmplă în creierul unui geniu? Neurologia genialității
Geniu și societate. Condițiile social-istorice ale dezvoltării genialității