Încă din Antichitate există credința că cel puțin o parte dintre trăsăturile de caracter ale oamenilor sunt într-un fel sau altul „moștenite” de la părinți. Chiar dacă mecanismele acestei moșteniri nu au fost clare decât în secolul al XIX-lea, după descoperirea ADN-ului, ideea că genialitatea este o trăsătură înnăscută a fost oarecum constantă în istoria civilizației europene. Dar este oare adevărat că un bagaj genetic favorabil garantează faptul că cineva va ajunge, la distanță de câteva zeci de ani de la naștere, capabil să revoluționeze modul în care privim știința, arta sau filosofia?

Nu neapărat. S-au identificat deja anumite gene care au o influență mai mică sau mai mare asupra puterii de creație, dar asta nu înseamnă neapărat că prezența lor garantează și niște rezultate concrete. Este o lege a biologiei comportamentale conform căreia orice diferență la nivelul genotipului poate avea o influență mai mică sau mai mare asupra dezvoltării unei persoane numai în funcție de mediul în care respectiva persoană este crescută. Cu alte cuvinte, un copil înzestrat din punct de vedere genetic pentru a fi geniu, dacă nu se dezvoltă într-un mediu care să favorizeze creativitatea, nu va ajunge la performanțe considerabile.

Se întâmplă astfel deoarece codul nostru genetic este un fel de manual de instrucțiuni pentru creșterea, dezvoltarea, funcționarea și reproducerea organismului. Un anumit set de gene poate da seamă de dezvoltarea sănătoasă a neuronilor, altul de constituirea circuitelor neuronale prin materia albă a creierului, altul de numărul de sinapse prin care un anumit circuit neuronal se poate lega de altele etc. Dar, în calitate de „manual de instrucțiuni”, ADN-ul lucrează foarte mult în simbioză cu indiciile primite din mediul nostru. O anumită secvență de gene poate fi „activată” sau „dezactivată” în funcție de diferiți indicatori bio-chimici ai organismului nostru care reflectă relația noastră cu mediul înconjurător. De aceea, coeficientul în care un anumit bagaj genetic poate produce o minte genială este de aproximativ 50% sau, după unele studii, chiar puțin mai mare. Restul însă este pus de obicei pe seama factorilor extragenetici, dintre care mediul de viață este unul dintre cei mai importanți.

În ceea ce privește genialitatea, se consideră în genere că influența mediului în primii trei ani de viață este esențială. Dacă mediul este unul adecvat, care să nu inhibe curiozitatea copilului și care să-i ofere acestuia posibilități de dezvoltare în cât mai multe domenii – începând de la sport și terminând cu artă și știință – atunci sunt întâlnite premisele ca bagajul genetic favorabil să-și manifeste influența. Din contră, dacă mediul în care un copil crește în primii trei ani de viață nu încurajează curiozitatea, dorința de cercetare și creativitatea, atunci este posibil ca chiar și un individ foarte bine înzestrat din punct de vedere genetic să nu aibă rezultate peste medie la maturitate.

Se întâmplă astfel deoarece, deși creierul nostru are capacitatea de a se schimba pe întregul parcurs al vieții, aceste schimbări sunt în general „reglaje fine” și doar în situații extreme – ca în cazul lezării anumitor părți din creier – au loc modificări drastice. În rest, în condiții normale, chiar dacă sclipirile de geniu pot apărea foarte târziu în viață, fundațiile creierului genial sunt puse, în special, în primi 3-4 ani de existență, urmând ca edificiul genialității să fie construit pornind de aici pe tot parcursul vieții. Fără această fundație solidă, trăsături esențiale pentru orice om de geniu – cum ar fi curiozitatea, gândirea în afara tiparelor, perseverența – pur și simplu nu se pot dezvolta, iar potențialul de genialitate este ratat.

La ora actuală se fac eforturi susținute de a identifica exact genele care pot fi puse în legătură cu genialitatea. În general acestea sunt acele secvențe genetice care dau seama de modul în care creierul nostru se dezvoltă, de celulele din care este constituit, precum și de abundența sau lipsa de abundență a conectivității în anumite zone cerebrale. Până la ora actuală s-au identificat deja un număr de aproximativ cincizeci de secvențe genetice care ar putea avea un cuvânt de spus în dezvoltarea geniului și mai multe se așteaptă a fi găsite de un grup de cercetători din Shenzen (China) printr-un studiu început în anul 2012. Aceștia au recoltat probe genetice de la un eșantion de 1600 de copii care, la vârsta de treisprezece ani, aveau deja rezultate uimitoare la matematică și la comunicarea verbală, fiind situați deasupra a 99% din populația actuală a planetei. Maparea completă a acestor probe de ADN și compararea lor cu alte categorii sociale ar putea scoate la iveală cu exactitate genele implicate în dezvoltarea genialității, precum și modul în care dezvoltarea acestor trăsături poate fi încurajată cu ajutorul mediului ambiant.

Toate acestea trimit către ideea că geniul nu este pur și simplu o trăsătură pe care o avem sau nu, un așa-zis „dar” din naștere, ci ține foarte mult de istoria noastră personală și de istoria civilizației în care suntem crescuți. Asupra acestei istoricități a ideii de geniu ne vom opri în episodul următor pentru a vedea care sunt condițiile sociale și de mediu care încurajează genialitatea.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 16 octombrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

 

Geniu și societate. Condițiile social-istorice ale dezvoltării genialității
Cum poate fi genialitatea înțeleasă științific?