Cum poate fi genialitatea înțeleasă științific?

Cum poate fi genialitatea înțeleasă științific?

Din perspectiva gândirii comune, genialitatea pare a fi un concept de la sine înțeles. Cu toții știm cum arată un geniu și adesea folosim acest cuvânt cu ușurință în discuțiile noastre. Din această perspectivă, regula de aur în determinarea genialității sau non-genialității cuiva pare a fi aceea că, atunci când trebuie să te întrebi dacă cineva e geniu sau  nu, cel mai probabil nu este. Geniul, din perspectiva conștiinței comune, este acea persoană care depășește cu mult orice așteptări și iese de la sine în evidență. Privind la activitatea (științifică, artistică sau de alt fel) a unui om, îți dai automat seama dacă este geniu sau nu.

Problema cu o astfel de înțelegere este aceea că ea nu poate fi cuantificată științific. Nu putem indica un nivel pornind de la care genialitatea apare, precum nici nu putem determina care sunt mecanismele ei intime. Așa că oamenii de știință au căutat să preia definiții și teorii despre geniu din domenii de cercetare cum ar fi filosofia, de exemplu, și să le aducă la o formă cuantificabilă.

Din perspectiva filosofiei, ideea de „geniu” a fost o temă de cercetare în vogă, în special în secolele al 18-lea și al 19-lea, când toți marii gânditori de sistem germani – Kant, Fichte, Schelling, Hegel și Schopenhauer – și-au pus această problemă. Dintre aceștia, probabil cel mai accesat de oamenii de știință este Arthur Schopenhauer, ale cărui idei privitoare la legătura dintre geniu și structura creierului uman sau dintre geniu și diverse tulburări psihice au deschis apetitul pentru cercetarea psihologică, neurologică și psihiatrică a acestui fenomen. Odată cu descoperirea ADN-ului la mijlocul secolului al XX-lea, domeniilor științifice pornite în  căutarea genialității li s-a alăturat și genetica. După mulțimea de descoperiri făcute în aceste domenii în deceniile trecute, putem spune că ne apropiem de o înțelegere științifică a acestui fenomen, una care, însă, este departe de a fi completă și definitivă în momentul de față.

Una dintre problemele ridicate de studiul științific al geniului este faptul că orice încercare de înțelegere științifică a geniului pare a rata, încă din primul moment, fenomenul supus cercetării. Avem doar câteva piese din puzzle-ul  genialității, însă ne lipsește atât imaginea de ansamblu, cât și instrumente prin care să ne testăm ideile. Căci cum am putem testa genialitatea? Cum putem măsura „nivelul de geniu” pe care-l are un om prin teste standardizate? Există un „coeficient de genialitate” așa cum există un „coeficient de inteligență”?

Toate aceste întrebări conduc către aporii științifice deoarece, încă de la filosofii modernității, geniul era pus în legătură strânsă cu impredictibilitatea, iar impredictibilitatea era dușmanul de frunte al științei tradiționale. De aceea, istoria cercetării științifice a genialității, până pe la jumătatea secolului al XX-lea, se poate reduce diverse încercări de a „prezice” genialitatea prin intermediul unor instrumente matematizate de lucru și de a da descoperi un mecanism al acesteia care să ne permită să producem, în mod algoritmic, geniul. Ulterior, odată cu emergența științei non-reducționiste și probabilistice, abordarea oamenilor de știință față de genialitate s-a schimbat. Rând pe rând, neurologia, genetica și psihologia au renunțat la idealul de a prinde genialitatea într-un algoritm și s-au concentrat, mai degrabă, asupra studiului comparat și probabilist. Astfel, au început să iasă la lumină trăsăturile care-l fac pe omul de geniu unic și îl diferențiază de marea majoritate a semenilor săi.

Rezultatul acestor eforturi științifice non-reducționiste, precum și al noilor descoperiri tehnologice ce au propulsat domeniile neurologiei și geneticii, a fost acela că oamenii de știință au început să desprindă, rând pe rând, genialitatea de alte idei cu care ea a fost asociată de-a lungul timpului, cum ar fi inteligența sau talentul.  Totodată, ei au coborât conceptul de geniu din lumea platonică a ideilor eterne, în contextul social și istoric concret. Biologia comportamentală a arătat că, deși cel mai probabil geniul are niște origini genetice și apare datorită unor particularități are conexiunilor neurologice din creierul uman, el este în mod esențial influențat de mediul în care omul de geniu se dezvoltă. Vom încerca să explorăm toate aceste teme din perspectivă multidisciplinară în episoadele care urmează pentru a scoate la lumină câteva dintre cele mai importante trăsături ale geniului.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 9 octombrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

 

Este geniul o trăsătură genetică? Biologia comportamentală și genialitatea
Geniul – un concept la granița filosofiei cu știința

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *