Dintre toate conceptele care au făcut carieră în istoria filosofiei și științei în genere, cel de geniu a rămas unul dintre cele mai puțin înțelese și cele mai greu de cercetat științific. Când ne gândim la „geniu”, ne vin în minte despre personaje cât de poate de diferite, din domenii eterogene precum Albert Einstein, Platon, Mihai Eminescu, Picasso sau Mozart. Încercând însă să vedem ce anume face din acești indivizi genii, care sunt trăsăturile lor comune și care ar fi explicația științifică a „înzestrărilor” lor aproape supranaturale, ne lovim de dificultăți insurmontabile.

De aceea, ideea de geniu a devenit atât de vagă încât pare că poate fi aplicată în orice domeniu al activității umane. Atribuirea calității de geniu devine chiar un fel de „licență poetică” la care se dedau oameni din cele mai diverse ocazii pentru a desemna o persoană cu rezultate mult peste media domeniului său. Astfel, găsim cuvântul „geniu” în contexte cât se poate de nefirești: se vorbește despre un anume jucător că este un „geniu al fotbalului”, despre un anume om de afaceri că este un „geniu al comerțului” și chiar despre un geniu al animalelor. Făcându-mi documentarea pentru această serie am găsit, de exemplu, o carte despre un anume Chaser, un așa-zis „geniu canin” care a reușit să învețe peste o mie de cuvinte.

După cum vom vedea însă în episoadele acestei serii, anumite aspecte ale genialității încep încetul cu încetul să fie înțelese de către oamenii de știință și imaginea pe care ele ne-o oferă este una cât se poate de fascinantă și de pasionantă. Toate aceste descoperiri ne duc la ideea că geniul nu numai că este mai bun într-o anumită activitate decât majoritatea oamenilor, ci este fondator de curente artistice sau întemeietor de domenii științifice. Gândirea lui funcționează după cu totul alte reguli decât gândirea omului obișnuit, așa cum imaginația lui cutreieră complet alte tărâmuri decât cele cutreierate de imaginația omului obișnuit. Totodată, vom vedea că creierul geniului diferă în anumite aspecte structurale de creierul omului obișnuit și structura sa genetică de asemenea.

Cu atâtea trăsături ieșite din comun, nici nu este de minune că filosofii Antichității au văzut geniul ca pe un fel de entitate de origine divină care vine să smulgă literal mintea poetului pentru a o purta în alte lumi, așa cum spune Platon într-un dialog de-al său. De-a lungul întregului Ev Mediu, până în Renaștere și chiar în modernitate, geniul a fost o idee filosofică și științifică învăluită într-o aură de mister și magie. Începând cu secolul al XX-lea însă, au început să se dezvolte o psihologie a geniului, o neurologie a geniului și chiar o genetică a geniului prin care putem pătrunde adânc într-o minte și un creier care funcționează diferit de orice ne putem noi imagina. În săptămânile următoare, sperăm să risipim câte ceva din prejudecățile privitoare la genialitate și să pătrundem cu un ritm lent misterele ascunse ale geniului, pentru a arăta faptul că creierul uman, împreună cu anexele sale biologice, este chiar sediul a ceea ce istoria a numit „magie” sau „mister”.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Povestea geniului și știința genialității”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 2 octombrie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Ilustrație: Andrew Judd, Genius

Cum poate fi genialitatea înțeleasă științific?
Omul ca animal muzical – Intricațiile neuroesteticii experienței muzicale