Am văzut într-un articol anterior că artistul folosește în mod inconștient niște trăsături evolutive ale creierului pentru a provoca plăcere privitorului sau, din contră, spaimă, angoasă, scârbă și alte astfel de sentimente. Regula tuturor acestora este că răspunsul creierului este cu atât mai puternic cu cât diferența dintre varianta cotidiană a unui stimul și cea „artistică” este diferită. Cu alte cuvinte, arta oferă „super-stimuli” creierului nostru, la care el răspunde disproporționat. Când avem o experiență estetică autentică circuitele noastre neuronale pur și simplu iau foc.

Aceasta nu este însă o trăsătură doar a noastră. Vilayanur Ramachandran, unul dintre cei mai de seamă neurologi ai momentului, a arătat că acest fenomen se întâmplă la șoareci și cel mai probabil are loc și la multe alte mamifere. Un șoarece dresat să acționeze la un anumit stimul pentru o recompensă va acționa în mod exponențial mai virulent cu cât stimulul este „augumentat”. La fel și noi reacționăm emoțional la operele de artă cu atât mai mult cu cât ele ne înfățișează niște super-stimuli care respectă acest principiu al răspunsului disproporționat. Întrucât cortexul vizual are mai multe zone care îndeplinesc funcții diferite, un obiect este considerat de creierul nostru drept un „super-stimul” dacă prezintă cât mai multe dintre următoarele trăsături:

1) Izolarea – creierul nostru răspunde mai puternic la stimuli clar izolați de fundalul în care se găsesc decât la altfel de stimuli. De aceea, tablourile, în genere, sunt bine izolate de fondul alb al peretelui muzeului sau galeriei și, prin aceasta, puse în „centrul atenției” noastre cerebrale.

2) Gruparea – creierul nostru răspunde mai bine la stimuli grupați într-o anumită zonă decât la stimuli dispersați. De aceea, în artă se manifestă o înclinație către gruparea elementelor unei compoziții după anumite „legi” empirice. Întâmplător sau nu, legile compoziției sunt exact legile care duc la o mai bună grupare a elementelor unei opere într-un super-stimul senzorial.

3) Contrastul – Stimulii care beneficiază de un contrast cât mai puternic față de mediul înconjurător sunt receptați mai ușor de ochii noștri și produc descărcări neuronale mai violente. De aceea, contrastul este unul dintre elementele cheie ale artei care contribuie la o experiență estetică mulțumitoare.

4) Simetria/asimetria – Simetria, din punct de vedere fiziologic, este asociată de creierul nostru cu starea de sănătate și cu starea de bine. De aceea, principiile simetriei sunt folosite inconștient de oameni pentru alegerea partenerilor de viață, a prietenilor și pentru a detecta alimentele sănătoase. Transpusă în pictură, simetria privește experiența frumosului, pe când, asimetria trezește sentimente de urât, groază sau chiar angoasă. Ambele contribuie, așadar, la o experiență estetică și la constituirea unui obiect ca super-stimul de către creierul nostru.

4) Ambiguitatea – În legătura cu cele spuse pana acum, apare și ideea că, adesea, experiența estetică nu se bazează doar pe un răspuns direct și emoțional, ci pe rezolvarea unui așa-numit „puzzle conceptual”. Ambiguitatea ne pune în situația de a aprecia mai mult un stimul care sugerează anumite trăsături, decât unul care le comunică fățiș. Atunci când un „puzzle conceptual” este rezolvat, creierul nostru secretă o serie de substanțe chimice care produc, la nivelul conștiinței, starea de bine pe care o numim „satisfacție estetică”. Așadar, o mare parte din plăcerea provocată de artă poate veni și din „recunoașterea” unei anumite teme, unui anumit personaj sau a unui anumit laitmotiv.

5) Metaforele vizuale – Ca și rezolvarea ambiguităților, surprinderea unor metafore vizuale în opera de artă poate crea satisfacție estetică. De aceea, multe opere de artă folosesc alegoria, simbolistica și metaforele vizuale pentru a crea o experiență estetică intelectualizată. Spre deosebire de primele patru trăsături enumerate, metaforele vizuale și ambiguitate necesită implicarea intelectului în procesul de contemplare a operei de artă și, tocmai de aceea, trăirea estetică nu mai este pur sentimentală, ci și intelectuală.

Toate aceste trăsături, procesate de circuitele neuronale ale creierului nostru, produc trăiri estetice mai puternice sau mai puțin puternice, în funcție de cât de multe dintre trăsăturile enumerate mai sus sunt prezente în obiectul privit sau in melodia auzită. După cum se poate vedea, cele mai multe dintre aceste calități au fost folosite de-a lungul evoluției, pentru a interacționa mai bine cu mediu și pentru supraviețuire. Acum, odată cu arta și civilizația, aceste circuite neuronale sunt supralicitate pentru satisfacția estetică.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, vineri, 26 iunie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Ilustrație: Vladimir Kush, African Sonata (detaliu)

Omul ca animal muzical – Intricațiile neuroesteticii experienței muzicale
Artistul ca hacker neuronal. Operele de artă și supralicitarea „cortexului vizual”