Artistul ca hacker neuronal. Operele de artă și supralicitarea „cortexului vizual”

Artistul ca hacker neuronal. Operele de artă și supralicitarea „cortexului vizual”

În opera lui Semir Zeki, unul dintre părinții neuroesteticii, ne este sugerat faptul că artistul, în mod inconștient și prin metoda încercării și a erorii, caută să găsească modalitățile cele mai facile și rodnice pentru trezi experiențe estetice. Un artist bun se va folosi întotdeauna de resursele interne ale creierului nostru pentru a supraîncărca un anumit circuit neuronal.

În mod natural, creierul nostru nu acordă atenție la detalii decât atunci când ceva din experiența noastră nu se potrivește cu experiența anterioară. Peisajul din fața casei mele, cu care sunt obișnuit în fiecare dimineață, nu îmi va atrage atenția decât în măsura în care, într-o dimineață când mă trezesc, ceva lipsește – de exemplu, un copac a fost tăiat peste noapte sau chioșcul de ziare de față a fost demolat. Se întâmplă astfel deoarece, de-a lungul evoluției, creierul nostru s-a obișnuit că, oriunde există neconcordanțe între stimulii pe care-i primim și experiența anterioară, pot apărea pericole. Un peisaj diferit de cel cu care sunt obișnuit îmi poate sugera că m-am pierdut, câine cu o înfățișare un pic diferită de cei pe care-i văd zilnic se poate dovedi un lup, s.a.m.d.

Faptul că astfel de lucruri neobișnuite ne „sar în ochi” se datorează, din punct de vedere neurologic, faptului că este folosit un alt circuit neuronal. Când mă lovesc de un stimul care este mai amenințător sau, din contră, mai atractiv decât cei cu care sunt obișnuit, creierul nostru renunță la procesarea abstractă și conceptuală și trimite impulsuri neuronale direct părților din creierul nostru în care se procesează emoțiile.  Din perspectiva supraviețuirii, este o opțiune foarte bună deoarece, dacă ești în fața unui lup, ultimul lucru pe care ar trebui să-l faci este să te întrebi din ce specie face parte mai exact. O idee mai bună pentru propria supraviețuire ar fi să te sperii și să fugi cât de tare poți, ceea ce, în termeni neurologici înseamnă că creierul tău începe să secrete niște substanțe dezinhibatoare, niște hormoni de stres, precum și niște substanțe cu efect analgezic care să susțină efortul fizic.

Într-un mod oarecum similar stau lucrurile și cu stimulii atractivi care, deși folosesc alte circuite neuronale, funcționează pe același principiu. Mecanismele primare ale emoțiilor (în special al plăcerii, în cazul de față) sunt activate și, atunci când vedem o fată frumoasă sau mâncare apetisantă, simțim impulsul de a ne năpusti asupra lor.

Artistul, prin creația sa, vizează, în esență, să deturneze aceste mecanisme evolutive ale creierului, astfel încât să „ne păcălească” să ne simțim într-un fel. Arta supralicitează realitatea, îi îngroașă tușele, ne-o înfățișează într-un mod nefamiliar tocmai pentru a ne obliga creierul să folosească scurt-circuitul emoțional mai degrabă decât cel obișnuit conceptual-lingvistic. Artistul este, așadar, un hacker neuronal, care ne face să ne folosim creierul ca și cum am fi în pericol când, de fapt, suntem bine-mersi într-un muzeu sau ca și cum am fi văzut aleasa inimii noastre când, de fapt, suntem în fața unor pete de culoare pe o pânză. De aceea, putem să spunem că arta vorbește în limbajul neuronal al emoțiilor noastre, nu în cel al limbii noastre materne.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, vineri, 23 iunie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Ilustrație: Francis Bacon – Three Studies for Figures at the Base of a Crucifixion, 1944

De ce arta ne atrage atenția? Legile neurologice ale experienței estetice
Cum percepe creierul nostru arta? Neuroestetica – o știință a experienței estetice și creativității

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *