Arta a fost privită încă din zorii Modernității ca un fenomen opus științei. Dacă știința este cunoaștere rațională și conceptuală, arta trezește în noi cele mai inefabile sentimente. Din perspectivă neurologică însă, cele două nu sunt decât moduri diferite de folosire ale unuia și aceluiași organ virtual care este conștiința.

Neuroestetica își propune tocmai să descrie corelatele neuronale ale experiențelor noastre estetice. Cu alte cuvinte, ea nu se ocupă de trăirea estetică sau de creativitate așa cum este ea percepută de om în cadrele propriului sine conștient, ci de procesele cerebrale (în mare parte inconștiente) care stau la baza acestei experiențe.

Spre exemplu, unul dintre subiectele interesante ale neuroesteticii este acela al determinării zonelor cerebrale care sunt activate atunci când vedem o anumită imagine frumoasă sau urâtă. Studii făcute de neuroesteticianul Semir Zeki au arătat că oamenii folosesc alte structuri neuronale atunci când percep obiecte frumoase și, respectiv, obiecte urâte. Aceste două categorii estetice au niște corelate neuronale separate. Ceea ce este interesant în acest caz este faptul că informația percepută prin intermediul diverselor organe de simț (văz, auz), deși este procesată prin circuite neuronale diferite, activează, în plus, anumite părți ale creierului în funcție de „calitatea estetică” percepută de privitor. Cu alte cuvinte, frumusețea își are „sălășluiește” în cortexul orbito-frontal medial, nu în „ochii privitorului”, cum spune proverbul.

O altă temă predilectă a neuroesteticii este studierea actului creator: a genialității și a creativității. Din experimentele făcute până acum, este posibil ca creativitatea să nu-și aibă cauzele ultime în funcționarea neuronilor, ci în transmiterea de mesaje prin celulele gliale, care sunt majoritare în creier și comunică după principiul undelor radio și nu al firelor electrice. Legătura faptul că o idee genială de roman îți vine în timp ce mergi pe stradă și te gândești la lista de cumpărături, mai degrabă, o eroare de sistem decât un act intențional. În asemenea cazuri, este posibil ca comunicarea neuronală să fie perturbată de comunicarea glială și, astfel, creierul să facă asocieri inovatoare.

Aceste asocieri surprinzătoare pot fi potențate și de alte condiții neurologice, cum ar fi sinestezia – condiție în care oamenii văd literele sau sunetele în diferite culori la propriu, de exemplu – sau alte afecțiuni ale diferitelor zone neuronale care le fac imposibilă reprezentarea fidelă a unui anumit lucru – Picasso se presupune că își datorează creativitatea unui atac cerebral. Dar, chiar dacă astfel de teorii sunt plauzibile, ele nu pot explica orice caz de geniu. Unele idei geniale pot fi cauzate de traume sau leziuni ale creierului, însă nu toți artiștii sau oamenii de știință geniali au suferit de așa ceva. Aceste cazuri sunt mai degrabă excepții  care confirmă regula, iar regula, după studiile actuale, este aceea că, în marea majoritate a cazurilor, creativitatea se datorează unui factor pozitiv, care este conexiunea non-neuronală între diversele regiuni ale creierului.

Acest fapt este confirmat și de studiul creierului unor oameni de geniu, cum ar fi Einstein. Creierul lui Einstein nu avea mai mulți neuroni sau conexiuni mai complexe între neuroni decât media oamenilor, ci avea mai multe celule gliale. Prin urmare, deși problema surselor neurologice ale geniului este încă deschisă, eu aș pune pariu că o explicație cu șanse de completitudine trebuie să vină din partea studierii modului în care comunică glionii din creierul nostru.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, vineri, 19 iunie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

 

Sursă Foto

Artistul ca hacker neuronal. Operele de artă și supralicitarea „cortexului vizual”
Iluzia deciziilor raționale și distincția neurologică dintre rațiune și sentiment