Una dintre cele mai importante distincții ale filosofiei din toate timpurile a fost cea dintre rațiune și sensibilitate. Pe urmele acestei distincții s-a definit esența omului ca ființă rațională și s-a făcut diferențierea între două tipuri de cunoaștere: cunoașterea conceptuală (sau științifică) și cunoașterea intuitivă. Dar, deși la nivelul descrierii calitative din interiorul conștiinței această distincție este oarecum întemeiată, din perspectivă neurologică nu există o decizie rațională independentă de afectivitate.

Se întâmplă astfel deoarece ceea ce numim „rațiune” și „afectivitate” sunt două fenomene care, la nivel neuronal, au baze diferite. Atunci când luăm o decizie, creierul nostru simulează oarecum voința. Ea apare în mod conștient abia după ce mecanismele neuronale au fost pornite. Cum am spus și în episodul trecut, din punct de vedere neurologic, voința este o emoție care indică niște schimbări fizice, nu cauza acestor schimbări. De aceea, o decizie rațională este, din perspectiva creierului nostru, o contradicție în termeni.

S-a arătat că, în cazul anumitor leziuni cerebrale, inteligența afectivă este distrusă chiar și în condițiile în care inteligența conceptuală sau abstractă rămâne intactă. Un om poate, de exemplu, rezolva probleme complexe de geometrie și urmări raționamente complicate și, cu toate acestea, în viața personală se comportă ca și cum nu ar „simți” care este propriul său interes. În cazurile pacienților cu anumite leziuni prefrontale (Cf. Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes), individul poate raționa „detașat” foarte bine, cu toate acestea nu putea să ia decizii raționale privitor la propria sa existență. Nu putea duce o sarcină la bun sfârșit, nu putea să se trezească pentru a merge la serviciu, etc.

Se întâmplă astfel deoarece, percepția conștientă a voinței este o emoție, care ia naștere independent de argumentarea rațională. Există teoria așa numiților „markeri somatici” prin care trierea opțiunilor de acțiune este făcută la nivel inconștient. Cu alte cuvinte, când inventariem posibilitățile de alegere, creierul nostru colectează date de tip emoțional. Atunci când ne gândim la ceva ce ne-ar putea provoca plăcere, un sistem de anticipare a recompensei intră în acțiune și nivelele de dopamină și serotonină din creierul nostru cresc. Atunci când ne gândim la ceva ce ar putea provoca durere, ele scad. Noi suntem înclinați să ne orientăm preponderent spre opțiunile care, prin proiecția lor mentală, ne cresc nivelul de dopamină și, astfel, produc o anticipare a unui deznodământ favorabil.

Atunci când, într-un fel sau altul, avem probleme fie cu secreția de dopamină sau cu receptorii de dopamină la nivelul neuronilor individuali (ca în depresie), sau atunci când avem regiunea din creier prin care aceste semnale sunt interpretate distrusă, noi nu putem lua decizii în favoarea noastră pentru că nu putem anticipa cum trebuie deznodământul. Gândiți-va cum ați putea alege între mai multe opțiuni care vă sunt indiferente? Într-o astfel de situație, ceea ce numim rațiune nu poate face o distincție, creierul nostru fiind pus efectiv să dea cu banul. De aceea, neurologia ne arată că, din multe puncte de vedere, afectiviatea este fundamentul rațiunii,  nu invers.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, vineri, 16 iunie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

(Sursa foto)

Cum percepe creierul nostru arta? Neuroestetica – o știință a experienței estetice și creativității
Iluzia voinței conștiente. Cum și de ce procesele de fundal din creierul nostru ne înșeală!