Din punct de vedere neurologic, sinele și conștiința sunt două fenomene sunt strict diferite. Conștiința se referă în mod special la conștiență, la faptul de a putea interacționa în mod divers cu mediul înconjurător, pe când eul (sau sinele) este conștiința de sine, adică acel „organ virtual” care face distincția între persoana I și persoana a III-a.

Majoritatea modelelor disponibile arată că sinele nu emerge dintr-un singur loc al creierului, el nu este „produsul” niciunei zone neuronale anume, ci apare întotdeauna în mod stratificat, prin conlucrarea mai multor zone. Cel mai probabil, din punct de vedere neurologic, nu există nici măcar un singur sine, ci mai multe trepte ale sinelui care se combină pentru a crea experiența conștientă pe care o resimțim fiecare.

Una dintre teoriile sinelui vechicualte în prezent  este cea descrisă de Thomas Metzinger în cartea sa Tunelul Eului. Conform acesteia, conștiința în calitate de conștiință de sine este un „automodel fenomenal” „transparent” „autoconstruit” de creierul nostru, folosit pe post de organ virtual pentru o mai facilă adaptare la mediu. Există o lume exterioară și o realitate obiectivă dar noi, mișcându-ne prin această lume, aplicăm mecanisme de filtrare inconștiente și, făcând astfel, ne construim propria noastră realitate individuală, care este „tunelul realității” noastre.

Din acest punct de vedre, emergența conștiinței (în calitate de conștiință de sine) implica o serie de fenomene care pot fi enumerate după cum urmează

1. Unitatea lumii – perceperea lumii ca ansamblu unitar.
Simțurile noastre sunt coordonate, deși circuitele neuronale specifice fiecărui simț sunt diferite și au timpi de constituire diferiți. Într-un fel, creierul nostru „aduce laolaltă” ceea ce auzim, ceea ce vedem etc. și formează o lume ca ansamblu unitar . Dovada acestui lucru este faptul că Există diverse tulburări neurologice care fac imposibilă perceperea lumii, cum este, de exemplu, agnozia disjunctivăoamenii nu mai pot integra în fluxul perceptiv ceea ce aud. Viața lor se derulează ca un film cu coloana sonoră greșită

2. Simțul agenției Experimentarea clipei trăite și precipitarea în prezent.
Mintea poate trăi la fel de bine în prezent ca și în trecut sau viitor. Cu toate acestea, prezentul este privilegiat pentru că acesta este timpul în care creierul nostru sintetizează fluxul perceptiv. Precipitarea în prezent este, de asemenea, convenabilă din punct de vedere evolutiv. O specie care trăiește efectiv „în trecut” ar fi în incapacitatea de a supraviețui și de a se feri de pericolele ce apar în mediul înconjurător.
Pentru a înțelege apariția unei lumi, trebuie să înțelegem cum creierul generează simțul temporal al prezenței  sau ceea ce filosofii numesc „simț intern”. Acest simț, la rândul său, naște sentimentul că noi suntem agenții acțiunilor noastre.

3. Inefabilitatea conținuturilor de conștiință
Conținuturile de conștiință nu pot fi exprimate decât prin raportare la experiențele celuilalt. Nu putem explica unui orb care este experiența culorii verde. Deși suntem propriu-zis deconectați de la conștiința altuia, creierul nostru reconstruiește pe baza propriei noastre experiențe ceea ce cel din fața noastră face sau spune.
În acest proces, un rol foarte important îl au neuronii oglindă, care asigură empatia. Ei au capacitatea ciudată de a se activa atât atunci când facem un lucru, cât și atunci când vedem pe cineva că face un lucru sau, printr-un mecanism puțin mai complicat, când cineva povestește un lucru. Practic, văzând acțiunile oamenilor din jurul nostru și auzind poveștile lor, noi ne comportăm ca și cum noi înșine am lua parte la acele evenimente.

4. Constituirea unui sine – Concilierea perspectivei de la persoana a III-a cu cea de persoana I
Un sine conștient apare atunci când toate procesele prin care eul este asamblat sunt perfect transparente. Ele nu se vad, ci ne lasă pe noi să vedem lumea prin ele ca și cum am vedea lumea fără nici un mediu. De aceea, cu toții avem ceea ce unii filosofi numesc credință perceptivă, anume credința că ceea ce percepem este realitatea însăși.
Orice teorie bună a conștiinței trebuie să îmbine armonios aceste perspective: subiectivitatea ca automodel al corpului – lumea ca exterioritate a lucrurilor percepute. În cazul omului, sistemul nervos face distincția dintre sine și lume la nivel superior. Limitele trupești ne sunt cert descrise printr-o schema integrată, dar inconștientă, ceea ce psihologii numesc „schemă corporală”. Unele zone sunt mai importante decât altele deoarece au mai multe terminații nervoase, pe când altele sunt mai slab reprezentare.

Punând la un loc toate cele de mai sus, avem asigurat setul de condiții necesare ca emergența conștiinței de sine să apară la oameni. În afară de acest model mai sunt, în prezent, și alte modele teoretice care-și propun să explice conștiința. Cu toate acestea însă, nici unul nu este perfect, motiv pentru care modul în care a apărut conștiința umană este încă un mister.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, vineri, 9 iunie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Sursa foto

Iluzia voinței conștiente. Cum și de ce procesele de fundal din creierul nostru ne înșeală!
Mintea ca epifenomen și problema legăturii dintre minte și corp