Problema legăturii dintre minte și corp este o problemă filosofică cu carieră îndelungată, care a fost pusă, în diverse forme, de filosofii din toate timpurile. Acum, odată cu emergența neuroștiințelor, această problemă poate fi abordată și din perspectiva descrierii cantitativ-științifice. Dacă până la începutul anilor 90 nu aveam nici o idee despre mecanismele intime ale creierului, odată cu apariția tehnicilor de imagerie dinamică s-a deschis calea gândirii minții ca epifenomen.

Pentru asta însă, termenul de epifenomen trebuie bine înțeles. Înțeles greșit, acesta duce la o viziune reducționistă pe care majoritatea oamenilor de știință cu greutate ai momentului o resping. În sensul său de dicționar, epifenomenul este un fenomen secundar care însoțește un fenomen esențial fără însă a-l influența. Prin aceasta nu înseamnă că poate fi parcurs „drumul invers” dinspre conștiință spre circuitele neuronale în totalitate și nici că putem face predicții sigure privitoare la activitatea conștiinței. Noi suntem învățați în mod natural să gândim după legile cauzalității și ne gândim că urmărind un șir de cauze în sens invers, de la efectul cel mai apropiat nouă, la cauza ultimă, putem înțelege în mod neechivoc fenomenele. Matematica sistemelor neliniare și așa-numita „teorie a haosului” ne arată că, în cazul sistemelor foarte complexe, cum este și creierul nostru, „drumul invers” de la cauză la efect nu este posibil.

Cu alte cuvinte, mintea este un produs al activității neuronale, ale cărui ingrediente nu mai pot fi discernute. Este un fenomen unitar, care nu poate fi „redus” la părțile sale constitutive. Chiar dacă am ști starea fiecărui neuron din creier la un moment dat nu am putea nici prezice viitoarele stări și nici deduce cu exactitate o stare anterioară. Pur și simplu, interacțiunile dintre neuroni nu permit o abordare mecanicistă a problemei conștiinței.

Această viziune a neuroștiințelor asupra problemei conștiinței ar trebui să dea mai mult de gândit filosofilor deoarece ea este la jumătatea drumului între abordarea metafizică (în care mintea este un fenomen autonom, o substanță în sine) și abordarea reducționistă, în care mintea este doar o sumă de circuite neuronale. Ca epifenomen mintea este și o sumă de circuite neuronale, dar și un fenomen independent – însă nu în sensul metafizic al cuvântului, ci într-un sens oarecum existențial. Conștiința are sens doar în contextul unor „întâmplări” neuronale care se traduc prin diverse stări și percepții subiective. Nu avem dovezi să existe conștiința în sine. Cu toate acestea, ea nu poate fi înlocuită prin niște grafice ale activității neuronale.

Așa cum, uitându-ne la circuitele unui calculator și măsurând impulsurile electrice care trec prin diversele componente nu putem înțelege cu exactitate ce film vizualizează utilizatorul, nici uitându-ne la diversele rețele neuronale nu vom putea înțelege ce simte o ființare conștientă de sine.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 5 iunie, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

sursa foto

Originea conștiinței și sinele ca „organ virtual”
Funcționalitate și fiziologie – există o hartă funcțională a creierului uman?