Oamenii în genere au o înclinație naturală spre cartografiere. Încă din cele mai vechi timpuri, s-au depus multe eforturi pentru a crea hărți (geografice, celeste, etc) care să ne ajute să înțelegem mai bine mediul înconjurător și cum să ne descurcăm în el. Această înclinație apare și în neurologie, unde oamenii de știință încearcă, în scopuri terapeutice, să facă o hartă a creierului, astfel încât, atunci când o anumită funcție cognitivă dispare (de exemplu, memoria în cazul bolnavilor de Alzheimer) să știe spre ce parte a creierului să fie să își îndrepte atenția.

La nivelul percepției comune și, mai mult decât atât, chiar în conștiința unor neurologi sau filosofi ai științei, o astfel de „hartă” a creierului uman ar dezlega o bună parte din misterele creierului. Această viziune este o ispită de care cred ca trebuie să scăpăm, similară „turnurii lingvistice” din filosofie. De aceea, harta funcțională a creierului nu trebuie privită în mod reducționist deoarece ea are doar un scop orientativ. Având toate zonele creierului cartografiate, nu vom putea înțelege fenomenologia conștiinței ( așa cum susțin neurologi și filosofi ai conștiinței de seamă, precum Thomas Metzinger sau Antonio Damasio) în mod reducționist, reducând totul la interacțiuni neuronale. Cu alte cuvinte, înțelegând ce se întâmplă în creierul nostru când vedem un obiect frumos, nu va da niciodată seama de modul în care noi, din punct de vedere subiectiv, percepem frumusețea și experiența ei.

Mai mult decât atât, o încercare de a crea o hartă completă a creierului este similară, la nivel de detaliu, cu încercarea de a face o hartă a dunelor de nisip din deșertul Sahara. Chiar dacă, la nivelul unor întregi populații de neuroni, putem vorbi despre niște regiuni cerebrale dedicate anumitor funcții, am văzut că neuroplasticiatea permite creierului nostru să-și schimbe în continuu structura și chiar să folosească în alte scopuri zone cerebrale nefolosite la capacitate maximă.

Atunci când privim la o hartă, fie ea a unui oraș, ne așteptăm ca ea să corespundă realității, și ca denumirile sau clădirile pe care le vedem să își aibă un corespondent cartografic. Dar, a privi o hartă funcțională a creierului este exact ca și cum ai încerca să conduci prin București folosind harta Bucureștiului din anii 70. Mai devreme sau mai târziu sigur vei intra pe contrasens.

Așadar, chiar dacă are un rol important în înțelegerea modului de funcționare a creierului, cartografierea diverselor zone ale acestuia ar trebui înțeleasă mai degrabă ca o modalitate de orientare grosieră în jungla de neuroni din capul nostru mai degrabă decât o explicație riguroasă a modului în care mintea noastră funcționează.

(Sursă Foto)

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 8 mai, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!