Ce nu am învățat la școală despre creierul uman

Ce nu am învățat la școală despre creierul uman

Manualele școlare ne prezintă, în genere o idee destul de învechită și simplistă despre creier. Într-un fel, această simplificare este necesară deoarece complexitatea acestui domeniul l-ar face. Conform viziunii standard, sistemul nervos central este format din trunchi cerebral, cerebel, diencefal și telencefalul. Împreună, aceste elemente lucrează ca un întreg și “produc” sau reglementează conștiința și procesele inconștiente necesare pentru susținerea vieții.

Problema este ca în această viziune, veche de peste 100 de ani, toată informația care circulă prin creier este sub forma impulsurilor electrice și este transmisă prin neuroni de-a lungul sinapselor care formează rețelele neuronale similar impulsurilor electrice care circulă prin firele de cupru ce compun rețeaua electrică a caselor în care trăim.  Cercetând însă bazele neurologice ale geniului, neurologii contemporani și-au dat seama că această viziune ar putea fi incorectă sau parțială. Dacă toată informația din creier s-ar transmite doar prin neuroni, atunci creativitatea și genialitatea ar fi imposibile. Matematic vorbind, bagajul nostru genetic și posibilitățile transmiterii informației pe cale strict neuronală, sunt prea limitate pentru a permite apariția geniului.

Din această cauză, viziunea standard despre creier trebuie “retușată” pentru a include și niște elemente uitate. Deși au un rol fundamental în activitatea cerebrală, neuronii nu pot fi definiți drept „unitate structurală și funcțională a Sistemului nervos”, așa cum sunt ei definiți actualmente în dicționar deoarece doar 15% din celulele care formează creierul sunt neuroni, dacă calculăm după volumul ocupat. Unele indicii privitoare la aceste elemente uitate ne pot veni dinspre analizele creierelor personalităților considerate geniale (ex. Einstein), analize care au arătat că aceștia nu au mai mulți neuroni sau mai multe conexiuni neuronale decât oamenii obișnuiți, ci o altă structură a celulelor gliale.

Din păcate, acest tip de celule nu au putut fi studiate până de curând pentru că nu comunică prin impulsuri electrice. Ele nu pot fi stimulate cu ajutorul unor electrozi sau a unor câmpuri electro-magnetice aplicate la suprafața craniului. De aceea, ele sunt echivalentul cerebral al materiei întunecate din fizică (96% din univers). Tot acesta este și motivul pentru care ele au fost văzute ca un fel de “celule suport” pentru neuroni. Așa cum pereții casei constituie un suport pentru firele electrice, și celulele gliale sunt materia care “lipește laolaltă” celulele neuronale. De altfel, denumirea lor vine tocmai de la cuvântul grecesc care înseamnă “lipici”.

Aceste glia sunt detectate printr-o tehnică numită Imagerie prin calciu fluorescent (1990), care funcționează pe același principiu ca brățările fluorescente. Oamenii de știință folosesc anumite tipuri de substanțe care, în contact cu calciul din celule, le fac fluorescente, astfel încât să poată fi detectate.Diferența dintre modurile de comunicare ale neuronilor și ale celulelor gliale este similară cu cea dintre telefoanele cu fir și telefoanele mobile.

Acest text este făcut pe baza rubricii „Creierul uman și miturile sale”, realizată de Cornel Moraru, și difuzată pe Radio România Cultural, luni, 8 mai, în cadrul emisiunii „Știința în cuvinte potrivite”. Mai jos puteți asculta înregistrarea integrală. Audiție plăcută!

Sursa Foto

Știință, artă și neurologie. Mitul lateralizării funcționale
De ce impulsul sexual nu „obiectifică” omul, ci îl personalizează

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *