Chiar dacă nu ne dăm seama, semenii noștri au o influență foarte puternică asupra modului în care acționăm în cele mai banale situații cotidiene. De fiecare dacă când ne aflăm în societate, simțim ceea ce psihologii numesc “presiune socială uniformatoare”. Aceasta ne face să preluăm inconștient din gesturile, acțiunile și modalitățile de acțiune ale altora. Într-un anumit fel, viața noastră nu este trăită de către noi, ci de semenii noștri. În astfel de condiții, întrebarea care se pune este cum ne putem întoarce cu fața spre noi înșine? Cum putem intra în contact cu adevărata noastră personalitate, cu ceea ce noi deja suntem în adâncul sufletului nostru?

Fenomenul acesta uniformizator al presiunii sociale este numit de filosofii și psihologii de orientare existențialistă “inautenticitate”. Ea este starea noastră “naturală”, în care ne aflăm cel mai adesea. În viața noastră de zi cu zi, de obicei, ne îmbrăcăm după moda vremii, ne comportăm așa cum ni se spune, folosim vocabularul pe care prietenii noștri îl folosesc.

Pentru a ieși din acest vârtej care ne face să fim la cel cu ceilalți trebuie să găsim un răgaz pentru a reflecta asupra propriilor noastre înclinații și dorințe. Această reflecție nu trebuie însă să fie doar una rațională, ci trebuie ca mai întâi să găsim moduri în care să ne determinăm pe noi înșine la nivel afectiv să ne luăm viața în propriile mâini. Această stare afectivă despre care vorbim atunci când suntem dornici să ne schimbăm modul de viață într-unul autentic este numită de filosoful german Martin Heidegger – stare de hotărâre.

Aceasta nu este nimic altceva decât determinarea interioară pe care o simțim, de exemplu, atunci când ne aflăm în stare de flow, atunci când facem ceea ce ne place, atunci când nu mai facem “compromisuri” doar pentru că așa fac ceilalți din jurul nostru. Într-un anume fel, starea de hotărâre este întoarcerea privirii minții noastre către propriile nevoi și dorințe și luarea deciziilor în consecință.

Adesea, pentru a ajunge la o astfel de stare de hotărâre, avem nevoie de o situație-limită, de o situație care să ne dea de înțeles că viața noastră este o “afacere personală” și că nu suntem nemuritori. În mod ciudat, chiar dacă la nivel intelectuali suntem conștienți de faptul că nu vom trăi veșnic, la nivel afectiv ne comportăm ca și cum am avea tot timpul din lume. Amânăm discuțiile importante (adesea pentru un termen nedefinit), ezităm să ne punm planurile în aplicare, ne ferim de asumarea responsabilității asupra deciziilor noastre, etc.

Așadar, primul pas este acela de a ne asuma statutul de muritori și de a realiza ca suntem într-o continuă luptă cu timpul. De aceea, nu trebuie să mai amânăm implementarea lucrurilor care contează cu adevărat pentru noi. Este vorba despre reorganizarea existenței noastre pornind de la propriile nevoi, nu de la părerea pe care și-ar putea-o face alții despre noi. Astfel, avem deschisă posibilitatea de a ne lua în mâini propria soartă și de a ne elibera de multe frustrări provenite din faptul că nu avem “timp liber” sau  “timp pentru pasiunile noastre”. Existența noastră poate fi mai plină de sens și mai satisfăcătoare, iar noi ne vom simți mai bine în pielea noastră – și aceasta doar conștientizând că avem un timp limitat pentru a deveni acea persoană la care visăm să ajungem.

Sursa Foto