Încă de la începuturile sale, democrația a fost un sistem cu multe avantaje, dar și cu o mare slabiciune: ideea că poporul poate să decidă orice. Deși de-a lungul timpului, teoreticienii au încercat să excludă această posibilitate, la nivelul mentalului colectiv a rămas aceeași: democrația înseamnă libertatea absolută de alegere.

Treaba asta nu e în regulă din cel puțin două motive. Primul ar fi că este posibil ca nu toți oamenii să fie capabili să decidă într-un anumit domeniu. Nu toți pot vedea bine partea ascunsă a iceberg-ului de consecințe pe care o decizie îl poate aduce cu sine. Spre exemplu, dacă s-ar vota prin referendum ca toți cetățenii unei tări să primească obligatoriu un salariu lunar de 1000 de euro de la stat, foarte probabil că peste jumătate din populatie ar vota favorabil. Cu toate acestea, peste 6 luni își vor da seama că nu vor trăi mai bine, ci vor avea doar mai multe zerouri in buzunar, cu care nu vor putea cumpara mare lucru. Treaba asta se numește inflație și este o lege a economiei care spune că, atunci când sunt prea mulți bani pe piața, prețurile vor crește astfel încât să balanseze raportul dintre cerere și ofertă.

Al doilea motiv este acela că un referendum de felul celui care a avut loc în UK zilele astea arată pur și simplu inconsecvența cu sine a electoratului britanic, adică demonstrează tocmai faptul că părerea lor nu e prea de încredere. Dacă nu mă înșeală memoria, în 2015 au avut loc alegeri generale și cetățenii britanici, aceeași care au votat zilele acestea, și-au ales reprezentanții. Asta înseamnă că cetățenii tării au decis, de bună voie și nesiliți de nimeni, să lase o mână de oameni să aibă grijă de problemele statului pe următorii 5 ani. Referendumul e ca și cum te-ai căsători cu cineva și, în luna de miere, respectiva persoană ar vrea să divorțeze de tine pentru că a văzut un recepționer mai draguț la hotelul la care stăteați.

Și mai e un bonus, referendumul este, de fapt, o mascare a incapacității oamenilor politici de a veni cu soluții. Așa că aruncă un cartof fierbinte în rândul mulțimii și îi lasă pe aceștia să se frigă cu el. Nu ar nici o treabă cu libera exprimare a opiniei și cu valorile democratice. Este pur și simplu un act prin care arunci niște decizii delicate în cârca unei mulțimi care nu poate fi trasă la răspundere pentru asta.

Problema principală este că referendumul, după câte mi se pare mie, moștenește o instituție a democrației antice grecești care astăzi ni se pare inumană: ostracizarea. Aceasta consta în votarea anuală de către cetățeni a unei persoane ce trebuie exilată din cetate. Nu contau argumentele. Pur și simplu, dacă nu-ți placea fața cuiva, puteai vota ca el să fie exilat, iar acea persoană trebuia să-și lase casa și pământul statului, să încarce în căruță tot ce apucă, și să plece unde vede cu ochii. De obicei, la aceste ostracizări părăseau cetatea persoane incomode regimului în vigoare, așa că era tot un fel de „delegare a responsabilității” de către politicieni.

O altă chestie ciudată la ostracizări era și faptul că se cam furau voturi. Tot procesul consta în scrierea pe un ciob de ceramică (ostrakon în greacă, de unde și numele procesului) numele celui care trebuie exilat. La sfârșit aceste voturi erau centralizate și cel mai votat om era dat afară din cetate. Problema era că majoritatea atenienilor erau analfabeți și nu puteau scrie. Așa că existau niște funcționari care să scrie pentru ei aceste nume. Destul de simplu să furi voturi, nu? Azi e puțin mai complicat, dar principiul e același: te duci la niște oameni care sunt analfabeți într-un anumit domeniu, le spui că o să curgă lapte și miere și că varianta ta e corectă, te mai legi și de niște frustrări d-ale lor, și îi lași pe ei să voteze cu mâna lor.

A se observa similitudinea cu Brexit. Una din principalele argumente a fost că, fiind in UE, vine forță de muncă ieftină și „le fură oportunitățile”. Cu alte cuvinte, niște oameni care lucrează legal după normele statului respectiv sunt votați pentru a fi dați afara din UK, în principiu, pentru că englezilor nu le place fața lor (argumentele legale sunt practic inexistente aici, petnru că nu vorbim de cei care muncesc la negru). Așadar, Brexit-ul este, în esență, un proces arhaic de ostracizare, mascat în haine postmoderne și cu iz democratic.

După cum vedeți, democrația are o problemă la chiar baza ei: referendumul – care ar trebui reglementat mai bine, astfel încât oamenii să decidă doar asupra chestiunilor în care sunt competenți să decidă. Nu știu cum ar trebui să arate asta și nici nu prea mă preocupă, deoarece cred că întreaga sferă a politicii este una de care ar trebui să mă feresc (câteva argumente găsiți aici). Mi s-a părut doar prea frapantă asemănarea dintre o instituție arhaică și pe care o considerăm profund nedemocratică acum – ostracizarea – și una modernă despre care mulți cred că este esența democrației – referendumul. Păi, dacă asta este esența democrației, înseamnă că democrația este, esențial, o tiranie a majorității, după o formulare a lui K. Popper. Adică nu ar fi cu nimic mai bună decât orice alt tip de tiranie. De aceea, poate că principiul după care se organizează referendumuri ar trebui redefinit.

sursa imagine: The Guardian