De foarte multe ori, atunci când limbajul sau normele sociale nu ne permit mai mult, ne folosim de tăcere pentru a ne exprima. În timpurile mai vechi, tăcera avea un rol inițiatic – doar înțeleptul avea dreptul să vorbească, pe când ceilalți trebuiau să tacă și să asculte cu luare aminte. Dar care este, mai exact sensul acestei tăceri care exprimă?  Cum anume dobândesc cuvintele greutate, tocmai pentru că sunt învăluite în tăcerea celorlalți?

Este destul de greu să vorbești despre tăcere într-o epocă în care cel ce este mai vocal este privit de majoritatea oamenilor ca un „star”. El este vizibil și, de aceea, e o „vedetă” ale cărei cuvinte conțin – mai mult sau mai puțin – adevărul în doze nedigerabile pentru muritorii de rând. În fond, adesea nici nu contează ce spun personajele de la televizor atâta timp cât, pentru privitorii săi, „vorbesc frumos”. Acest cult al retoricii fără mesaj aduce cu sine impresia că cel ce tace este puțin înapoiat sau, în cel mai bun caz, răuvoitor. Taci fie atunci când nu știi ce să zici, fie atunci când nu vrei să spui ceea ce cunoști. 

Efectele unei astfel de atitudini sunt vizibile cu ochiul liber: fiecare este, în orice situație, în căutare de „spațiu de emisie vocală”. Fie că este vorba despre media, fie că este vorba despre întâlnirile cu prietenii, mai toți au tendința de a monopoliza discuția. Din când în când, niște remușcări umanitare ne fac să ne gândim și la cei care doar tac și ascultă. – „Lăsați-l și pe el să vorbească, nu a zis nimic azi!” e înrudită cu grija pe care o manifestă față de cei care „nu se pot descurca singuri” și trebuie „ajutați” pentru „a se face auziți”.

De fapt, în vremuri antice, tăcerea era semnul omului înțelept. Pitagoreii făceau chiar o „asceză” din asta, un fel de „post”  al cuvintelor în urma căruia îți poți purifica gândurile. Unii dintre ei chiar recomandau o tăcere înainte de orice răspuns pentru a cântări oportunitatea intervenției noastre. Într-un fel, înțeleptul gândește înainte șă răspundă și tace înainte să vorbească. Niște rigori desuete pentru vremurile noastre!

Așa stând lucrurile, tăcerea are un rol practic. Ea ne oferă posibilitatea de a-i asculta pe ceilalți în mod autentic și de a învăța lucruri noi. Ea ne poate oferi „timp de decizie” în ceea ce privește situațiile noastre de viață cotidiene și ne poate scuti de multe complicații ivite din faptul că „ne-o ia gura pe dinainte”. Așadar, pare a fi un ingredient obligatoriu pentru o viață sănătoasă (atât din punct de vedere emoțional, cât și din munct de vedere fizic).

În plus, de multe ori uităm că avem momente de tăcere și în timp ce vorbim. Fără tăcere, orice propoziție este imposibil de înțeles. Cuvintele din propoziție sunt despărțite de pauze și, astfel, întregul limbaj este învăluit în tăcere. Aceasta apare astfel ca un fel de condiție necesară pentru sens, pentru gândire și pentru vorbire. Un autor de pe la începutul erei creștine, Filostrat, spunea despre eroul unei biografii că „a învățat toate limbile pământului învățând ce înseamnă tăcerea oamenilor”.

În acest context, deși limbile sunt cât se poate de diferite, tăcerea pare a fi una din punctul de vedere al sensului pe care ea îl comunică – pare a fi un unic „limbaj secret” care unește toate limbile pământului. Manifestările ei sunt, însă, diferite. Iulian Tănase, în Teoria Tăcerii vorbește despre 173 de moduri de a tăcea. În fond nu numărul modurilor de a păstra tăcerea contează. Poate sunt chiar mai multe, însă mintea noastră se plictisește în general când are de-a face cu distincții complicate. Important este, însă, să realizăm că toată pălăvrăgeala cu care ne întâlnim zilnic atât în viața personală, cât și în viața publică, se datorează uitării faptul că, pentru a vorbi, trebuie mai întâi să taci și să asculți și pentru a înțelege cuvintele cuiva trebuie, mai întâi, să-i înțelegi tăcerea. Acesta poate fi un alt motiv pentru care dialogul autentic pare a dispărea încetul cu încetul (mai multe pe tema asta aici). Dar ignorarea tăcerii este și un izvor al frustrări și orgoliilor personale, al fugii din fața propriei persoane și al aderării la idei prăfuite, mestecate deja de alții. De aceea, trebuie să învățăm din nou să păstrăm tăcerea din când în când.

Scurtături pentru o gândire mai bună
Timpul ca funcție a conștiinței sau despre calitatea timpului