Suntem obișnuiți să primim timpul ca o mărime cantitativă. El este măsurat cu exactitate în zile, ore, minute, secunde și așa mai departe. Cu toate acestea, timpul poate fi gândit și altfel. Poate fi gândit ca o funcție calitativă a conștiinței.

Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că timpul nu este o mărime absolută, nu poate fi măsurat în mod univoc și nu curge cu aceeași viteză pentru toți. El nu este nici un „cadru” natural în care se pot ordona evenimentele. În calitate de funcție a conștiinței, timpul este maleabil, se poate deforma, poate fi „mai bogat”, mai „împlinit” sau mai sărac.

De altfel, dacă ne gândim la expresiile limbii române care fac referire la vreme, putem vedea că ele atribuie timpului niște atribute cu totul diferite de cele pe care le întâlnim în descrierea „științifică” a acestui fenomen. Vremurile sunt „grele”, deci timpul are „greutate”. Fiecare lucru își are vremea lui, care ne ține în expectativă până când „se împlinește”. De aceea, timpul este privit ca fiind cel mai ades incomplet, fiind „umplut” de acțiunile noastre.

Așadar, timpul este „desăvârșit” sau „sărăcit” de ceea ce facem. Vremurile „sărace” sunt, în general, vremurile de dezordine și haos, când acțiunile omului nu duc la împlinirea sa personală, ci, din contră, duc la dezorientarea și la „pierderea” lui. În aceste vremuri, timpul nu are nici o „calitate”, ci are doar „cantitate”. Încercăm să „economisim” timp, să facem cât mai multe lucruri într-un timp scurt, fără a ne gândi că timpul este ceva produs de noi, de conștiința noastră. Cum spunea Martin Heidegger, paradoxul este că noi „suntem timp” și, cu toate acestea, omul modern nu „are timp”.

Un sindrom al„sărăcirii” timpului și al privirii sale din punct de vedere strict cantitativ este aceea că timpul pare să se „contracte”. Întrucât timpul nu mai este experimentat în mod calitativ, el pare să treacă mai repede, să se scurgă pe nesimțite. Astfel, timpul este „pierdut” chiar și când nu stăm degeaba deoarece conștiința noastră nu mai ia act de ritmul acestuia, noi nu mai simțim trecerea timpului.

Așadar, într-un mod ciudat, „pierderea timpului” este legată de privirea timpului strict din punct de vedere cantitativ și de încercarea de „economisire” a acestuia. Modul în care cu adevărat putem „păstra timpul” este prin urmarea dictonului latin carpe diem!. Așadar, avem mai mult timp nu dacă încercăm să-l gospodărim și să-l economisim, ci dacă trăim momentul prezent pentru ce este el și fără așteptări privitoare la viitor sau regrete provenite din trecut. 

Aceasta este și ideea principală din spatele stoicismului și din spatele stilului de viață promovat de această filosofie. Deși poate părea simplist, este destul de complicat de „trăit în prezent” și necesită mult exercițiu, precum și o luptă cu întreaga noastră modalitate de a privi lumea. Cu toate acestea, prezentul este singura dimensiune a timpului pe care o putem experimenta din punct de vedere calitativ și pe care o putem păstra în amintire în toată bogăția ei. De aceea, pornind de la el putem da greutate și împlinire timpului nostru cât și ființei noastre ca atare.

 

Despre tăcere sau cum să comunici spunând nimic
Despre corporalitatea gândirii sau cum poți atinge gândurile