De-a lungul istoriei, ne-am obișnuit să privim gândirea ca un domeniu aparte al ființei noastre. Gândurile, la rândul lor, au fost privite ca niște entități imateriale, pe care le putem „prinde” doar cu ajutorul intelectului și pe care le putem stoca doar în memorie. Cu toate acestea, există posibilitatea ca lucrurile să nu stea chiar așa. Există posibilitatea ca însuși corpul nostru să aibă o memorie și o gândire proprie, care să fie independentă de gândirea intelectului.

Există filosofi, cum este fenomenologul francez Maurice Merleau-Ponty, care susțin că noi avem și o gândire „trupească”, pe lângă gândirea abstractă, exprimată prin limbaj sub formă de gânduri în mințile noastre. Această gândire „trupească” este, de cele mai multe ori, inconștientă și exprimată printr-un „limbaj mut”, care dă doar de înțeles, fără a exprima.

Putem să experimentăm acest tip de „gândire corporală”, atunci când observăm faptul că noi raportăm toate lucrurile la poziția corpului nostru. Mai mult decât atât, noi „reconstruim” pe baza acestei experiențe a corpului nostru o întregă dimensiune – adâncimea. Lucrurile sunt „mai in spate” sau „in prim plan” doar raportate de corpul nostru, la perspectiva noastră și tocmai de aceea putem să pictăm tablouri care dau impresia de adâncime, chiar dacă se folosesc doar de două dimensiuni. Așadar, două dimensiuni sunt suficiente pentru a exprima o experiență tridimensională – problemă luată abordată și în fizica teoretică modernă sub denumirea de „principiu holografic”.

În măsura în care pictura reconstruiește pentru noi această „a treia dimensiune” pe o suprafață bidimensională, ea vorbește în aceeași măsură minții cât și corpului nostru. În acest mod, noi luăm parte la o realitate „reprodusă” de către artist, prin proprii săi ochi. Ceea ce este „în plus” într-o astfel de operă de artă, în afară de sensul conștient pe care îl gândim, este tocmai gândirea „corporală” a artistului față de subiect, raportarea sa la lume în genere și la corpul său în special.

Un alt indiciu că avem de-a face și cu o „memorie” corporală este faptul că, adesea, avem senzații și trăim emoții fără un fundament rațional. In cazul angoasei, de exemplu, resimțim un sentiment de teamă, insă nu avem nici un motiv evident pentru aceasta. La fel și în crizele de panică sau în cazul emoțiilor iraționale. În aceste momente este ca și cum corpul ar funcționa fără ajutorul minții noastre – ceea ce înseamnă că are un „rezervor de memorie”, inconștient, care este activat de anumiți stimuli din mediu. De fapt, pe aceasta se bazează și multe dintre terapiile psihologice moderne. Ele sunt tehnici de a scoate din inconștient ceea poate cauza reacții neașteptate chiar la nivel corporal.

Terapia prin artă funcționează pentru că, atunci când ne folosim ochii și mâinile pentru a desena, accesăm această zonă a „gândirii corporale” și exprimăm ceea ce altfel nu am putea exprima. Desenul, pictura și toate formele de artă în genere sunt expresii a ceea ce scapă gândirii abstracte și tocmai de aceea ajung să ne emoționeze sau să ne inducă sentimente de plăcere.

Așadar, arta ne poate aduce într-o mai mare armonie cu noi înșine tocmai prin exprimarea acestor elemente de gândire corporală care se ascund în spatele gândurilor noastre. De aceea, o pictură, de exemplu, este un gând surprins în toată corporalitatea sa. Ea exprimă pentru ochi ceea ce nu putem exprima prin cuvinte. Drept urmare, puteți adăuga un pic de artă la dieta voastră zilnică pentru a fi mai fericiți și mai împăcați cu partea „nerostită” a voastră.

Timpul ca funcție a conștiinței sau despre calitatea timpului
Viața ca un joc - o cale spre o viață mai liniștită