Dintotdeauna au existat anumite „autorități” care să legitimeze gândirea și care să spună ce este „corect” și ce nu. Acestea însă, până în epoca noastră, nu au fost niciodată autorități politice, ci de altă natură, ceea ce înseamnă că însăși esența gândirii s-a schimbat de-a lungul timpului. Ce înseamnă asta? Că mecanismele de validare ale unei idei, foarte importante atât pe plan personal, cât și pe plan social, au suferit modificări enorme. În acest articol ne vom concentra asupra modificărilor caracteristice epocii noastre în comparație cu alte epoci.

O scurtă privire istorică asupra autorităților de gândire

Civilizația Occidentală a avut două mari autorități în materie de gândire – logica și gândirea religioasă.
Prima este o autoritate de origine filosofică – logica așa cum a fost ea dezvoltată în Antichitatea grecească, în special de către Aristotel. Această disciplină filosofică ne spune care anume raționamente sunt corecte și care sunt false, pornind de la niște reguli de bun simț și evidente (cum ar fi, spre exemplu, principiul contradicției, care spune că o propoziție nu poate fi adevărată și falsă în același timp).

Cea de-a doua, gândirea religioasă, se bazează pe „adevărul revelat” al Bibliei și a fost principala cale de a determina „corectitudinea” unui discurs de-a lungul întregului Ev Mediu. Aceasta însă, a integrat logica aristotelică, folosindu-se de „vechea autoritate discursivă” pentru a întemeia una nouă. De aceea, de-a lungul întregului Ev Mediu intelectualii vremii au încercat să integreze logica în sistemul de autorizare al gândurilor în diverse moduri, cel mai adesea fiind acceptat faptul că în ceea ce privește „lucrurile lumești”, logica aristotelică este suverană.

La începutul epocii moderne, odată cu decăderea puterii Bisericii, a apărut o altă autoritate care să normeze gândirea oamenilor – anume Declarația Drepturilor Omului. Aceasta se bazează, așa cum chiar autorii ei recunosc, pe concepția creștină despre om. După cum vedem, fiecare dintre aceste autorități s-a construit pe cea precedentă pentru a se putea legitima pe sine. Dar cum stă treaba cu corectitudinea politică?

Corectitudinea politică și uitarea gândirii

Corectitudinea politică se naște pe urma autorității drepturilor omului și este una dintre cele mai „exclusiviste” și este prima autoritate de gândire pur politică. Nu are legătură cu logica, nu are legătură cu credința și nu are legătură nici cu drepturile omului. Și asta pentru că, în Declarația Drepturilor omului, oamenii sunt considerați „liberi și egali în demnitate și drepturi”, în timp ce sunt acceptate diferențele reale dintre oameni, pe când corectitudinea politică încearcă să suprime orice descriere a diferențelor reale dintre oameni care ar putea fi interpretate ca discriminatorii.

Unde este problema? Păi în faptul că se face confuzie între drepturi și diferențe reale. Toți avem drepturi egale, deși fiecare dintre noi suntem diferiți. Pentru o înțelegere cât mai bună a noastră și a celor cu care trăim, aceste diferențe trebuie studiate, dezbătute și pricepute, nu băgate sub preș și ascunse în spatele unor cuvinte vagi care tind mai mult spre ambibuitate decât spre clarificare.

Astfel, în epoca noastră mai mult decât în oricare alta, discursul public este radical diferit de discursul „personal”.  Una este ce gândești, alta este ceea ce spui. Apare, astfel, o dublă măsură cu care apreciem realitatea. Noi vedem diferențele dintre oameni, suntem conștienți de ele și, în loc să le supunem dezbaterii și să le înțelegem, le ascundem și le lăsăm la nivelul de prejudecăți.

Dar, așa cum ne învață psihanaliza, orice este suprimat, prejudecat și alungat din spațiul conștiinței, ajunge să ne controleze viața în mod inconștient. Așa se face că, la nivelul discursului public, există o armonie bonlăvicioasă de opinii, în timp ce trăim în una dintre cele mai „apăsătoare” epoci ale omenirii din punctul de vedere al prejudecăților nerostite.

Concluzia ar fi că, la fel ca în cazul ascunderii gunoiului sub preș, corectitudinea politică doar dă impresia unei autorități de reglare a gândirii, doar dă impresie de „gândire curată”. De fapt, prejudecățile de care am vrea să scăpăm se perpetuează liniștite, când noi avem conștiința împăcată că totul este în regulă. De aceea, uităm să mai gândim și ne exprimăm în șabloane deja „acceptate” și „sigure” de frică să nu cumva să deranjăm. Problema întregii istorii a gândirii este, însă, că adevărul deranjează și nu poate ieși la iveală fără a produce valuri. De aceea, odată cu uitarea gândirii are loc, în epoca noastră, și o relativizare a adevărului – fiecare are „părerea lui” care e adevărată „pentru el” și nu o poți ataca în nici un fel.

Dăruiește pentru a fi fericit.
Patru tipuri de prostie și modul în care le putem face față!