Mulți sunt de părere că prostia este o caracteristică foarte răspândită printre oameni. În special printre ceilalți oameni, pentru că foarte puțini recunosc despre sine că, în anumite situații,  sunt proști. Cu toate acestea, atunci când ne referim la prostie, în general nu avem în cap o definiție exactă, ci mai degrabă indicăm mai multe tipuri diferite de inadecvare la situație sau de acțiune în dezavantajul personal evident, mai multe tipuri specifice de ˝a da cu bâta în baltă˝. Dintre acestea, unele sunt mai comune și mai superficiale, iar altele sunt mai profunde și mai rare. Mai mult, sunt anumite forme de ˝prostie˝ de care ne facem mai toți vinovați mai devreme sau mai târziu. De aceea, o enumerare a câtorva tipuri de prostie precum și a modalităților prin care o putem evita poate fi utilă.

1) Prostia ca necunoaștere

Chiar dacă, într-o epocă a evoluției științifice exponențiale lucrurile nu ar trebui să stea așa, adesea lipsa de cunoștiințe (sau ignoranța) este  considerată drept prostie. Aceasta este o prostie ˝superficială˝ și de care suferim cu toții. Nimeni nu le știe pe toate și nimeni nu poate spune, cu mâna pe inimă, că i-a ajuns cât a învățat. Din contră, cel care gândește astfel ar trebui să trezească suspiciuni.

Cu siguranță, există o anumită inadecvare a celor care nu dețin anumite informații la situațiile în care se pun, însă atâta timp cât sunt conștienți de lacunele lor, pot lucra la eliminarea acestora. Așadar, inadecvarea este temporară și nu se ajunge la o stare de prostie. 

Astfel, dacă este într-adevăr vorba despre o formă de prostie atunci când nu cunoști lucruri, aceasta ar trebui să se refere mai degrabă la faptul că nu știi ce ar trebui să mai înveți, că nu-ți dai seama ˝unde este problema˝. Cu alte cuvinte, singura ˝necunoaștere˝care este culpabilizabilă ca prostie ar trebui să fie aceea că nu știi ce trebui să înveți sau chiar că nu îți dai seama că mai ai ceva de învățat. Astfel, pe urmele lui Socrate, putem spune că cel mai înțelept este cel care stie ce anume nu știe.

Acesta este și motivul pentru care mai degrabă cei mediocri tind să își supraevalueze rezultatele, în timp ce aceia care sunt cu adevărat buni tind mereu să-și minimalizeze meritele. În fond, când ești conștient de cât mai ai de învățat, nu prea mai ai cum să consideri lucrurile pe care le faci ca fiind niște ˝opere definitive și complete˝. Completitudinea este, într-un fel, o iluzie și, tocmai de aceea, este marca prostiei. Și cu această remarcă ajungem la o a doua definiție a prostiei.

2) Prostia ca auto-iluzionare

Acest tip de prostie  constă în fabricarea unei ˝realități personale˝ și a unei logici care să o susțină și acționarea în conformitate cu acestea. Adesea, el are la baza lipsa de cunoștiințe, însă există și excepții. Oamenii își pot creea realități paralele și fără a fi ignoranți sau nebuni. Îți trebuie doar foarte multă încăpățânare și perseverență în ignorarea realității evidente.

Pericolul cel mai mare este, însă, acela că astfel de sisteme de auto-iluzionare pot fi atât de coerente în sine încât este foarte greu să le dărâmi cu argumente pur logice. Ai nevoie de dovezi empirice, exacte, și de multe ori nici acelea nu sunt suficiente din cauza încăpățânării și perseverenței celuilalt. Cu toate că toți avem idealurile noastre și ˝realitatea˝ noastră psihică, auto-iluzionarea apare atunci când se împlinesc trei condiții necesare:

a) Individul este avertizat că acțiunile sale sunt în propriul său dezavantaj
b) Deși este avertizat cu suficiente argumente, individul acționează deliberat în propriul său dezavantaj.
c) Tiparele sale de acțiune sunt în mod constant în detrimentul său.

Adesea, acest tip de individ nu gândește și deliberează asupra acțiunilor sale, ci își urmărește aceleași tipare de acțiune cu care este obișnuit. El nu este însă dependent psihic de aceste tipare. Cu alte cuvinte, nu putem băga în această categorie pe cei dependenți de jocurile de noroc, care sunt menținuți în dependența lor și de anumite satisfacții (la jocurile de noroc se mai și câștigă sume mari de bani peste noapte). Individul despre care vorbim este ceea ce în mod popular se numește naiv. Este cel ce împrumută bani chiar dacă știe că nu îi va recupera niciodată, este cel care se încrede în oameni care l-au păcălit în mod repetat doar pentru că mai crede în iluziile sale, etc. Din păcate, un astfel de individ are nevoie de un duș rece pentru a se trezi deoarece pe calea argumentelor foarte rar se poate ajunge la dizolvarea iluziilor.

3) Prostia ca incapacitate de a face conexiuni

Acesta este un tip mai subtil de prostie. Cel care nu poate face conexiuni este cel care are în față toate elementele necesare și toate instrucțiunile de folosire și, totuși, nu poate face lucrurile să funcționeze. Este cel care are bani dar nu știe cum să îi cheltuie, cel care are cunoștiințe dar nu știe cum să le folosească și cel care are putere dar nu știe cum să beneficieze de pe urma ei.

Ceea ce lipsește acestui tip de individ este un anume tip de intuiție cu ajutorul căreia să vadă întregul din spatele părților individuale. Căci despre asta este vorba, despre capacitatea sau incapacitatea de a vedea o situație în întregul său și de a te raporta astfel la ea. De aceea, simpla arătare a legăturilor nu este suficientă deoarece aceasta nu-l va ajuta decât pe moment. Odată lăsat iar singurcu piesele de puzzle, cel care dă dovadă de acest tip de prostie, nu va ști cum să acțoneze.

De aceea, acești oameni caută mereu modele pe care să le poată copia și să le ˝emuleze˝. Dacă sunt perseverenți, pot mima chiar și viața reală suficient de bine încât să-și ascundă prostia. Dar, cu prima ocazie în care se trezesc în fața unei situații noi, ei nu vor fi capabili să îi facă față.

Modul în care acest tip de prostie poate fi combătut este prin exersarea capacității de a face legături și a intuiției.

4) Prostia ad-hoc

Ultimul tip de prostie de care ne ocupăm, nu este, propriu-zis o formă de prostie. Din contră, ea poate fi chiar dovadă de ințelepciune practică. Prostia ad-hoc este acel tip de prostie pe care individul îl mimează  pentru că nu vrea sau nu poate ˝să facă față˝ situației reale. Prostia ad-hoc este atunci când ne facem că nu înțelegem o întrebare pentru că ne pune într-o situație jenantă, când ne facem că nu înțelegem o aluzie pentru că nu vrei să deschidem o discuție sau când ne facem că nu vedem lucruri tocmai pentru că ne este mai simplu așa.

Acest tip de prostie, după cum am spus, este pseudo-prostie pentru că poate veni în avantajul individului care ˝face pe prostul˝. Nu cred că trebuie combătută, din contră, trebuie exersată și rafinată astfel încât să ne vină în ajutor în situații mai delicate.