Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost intrigați de modul în care funcționăm de-a lungul vieții. Ba ne facem planuri de viitor, ba ne amintim cu nostalgie de trecut, însă de cele mai multe ori ratăm momentul prezent. Poate prea des amânăm clipa pe care trebuie să o trăim pentru un „mai încolo” nedeterminat. Fapt e, însă, că ratăm cele mai importante momente din viața noastră fără a avea vreun motiv temeinic.

Să începem cu începutul. Mereu ajungem „prea târziu” ca să asistăm la propria noastră naștere pentru că devenim conștienți de noi înșine mult după ce aceasta a avut loc. La fel, cu toții plecăm „prea devreme” de la propria noastră moarte. Între acestea două, singurele evenimente pe care le ratăm motivat din cauza naturii noastre, găsim tot felul de scuze pentru a face mai târziu ceea ce trebuie făcut acum: să trăim clipa.

Filosofii stoici din antichitate s-au gândit că toate problemele din viața noastră provin din faptul că ne gândim tot timpul la viitor și ne raportăm la trecut. Din această pendulare a spiritului nostru între ceea ce e fost și ceea ce va fi se naște neliniștea specifică fiecărei existențe, „grijile zilnice” și „problemele existențiale”. Aceste griji ne fac să uităm faptul că timpul are o singură componentă reală – prezentul – restul fiind construite în mintea noastră.

Ce altceva este „criza vârstei mijlocii” despre care se vorbește în psihologia actuală decât angoasa faptului că vedem cum „viitorul” nostru se scurtează pe zi ce trece, și rămân din ce în ce mai puține momente de trăit cu adevărat? Ce altceva sunt emoțiile, dacă nu felul în care un eveniment viitor ne afectează în prezent? Ce altceva este nostalgia dacă nu trecutul dând buzna în prezentul nostru? (Mai mult despre nostalgie aici).

Trăirea prezentului, pe lângă faptul că ne face „contemporani” cu evenimentele care ni se întâmplă, risipește și neliniștea provenită din „grija zilei de mâine” și tristeștea provenită din nostalgie. De aceea, sfatul „doctorului de suflete” este acela de a trăi cât mai mult în prezent. Asta nu înseamnă, însă, ceea ce se înțelege de obicei prin „a trăi clipa”.

Această expresie este folosită adesea pentru a exprima exuberanța trăirii fără „economie de energie”, pierderea în „plăcerile vieții” sau adrenalina crescută la extrem. Nici una dintre acestea nu erau în gândul stoicilor atunci când vorbeau despre trăirea clipei.

Era mai degrabă vorba despre conștientizarea faptului că înfăptuirea viselor noastre începe acum, în fiecare clipă a vieții noastre și că orice decizie pe care o luăm, trebuie să o luăm cu responsabilitate infinită. Nu mai este timp de „privit înapoi” după ce te-ai hotărât să faci un lucru, este doar timp de acțiune. Astfel, scăpăm din cercul vicios al minților noastre care ne tot dau motive de răzgândire și de amânare în fiecare minut.

Această trăire a clipei ca responsabilitate asumată a tuturor deciziilor este, pentru stoici, cheia fericirii și a vieții fără compromisuri. Căci,  compromisul este tocmai amânarea unei decizii personale în favoarea altcuiva, iar nefericirea este tocmai neliniștea sufletului care se plimbă între trecut și viitor și își face tot timpul planuri despre „cum ar fi fost dacă…”.

Așadar, ideea este că, deși am întârziat la întâlnirea cu nașterea noastră și vom pleca prea repede de la întâlnirea cu moartea, măcar să nu ratăm, în acest răstimp, întâlnirea cu noi înșine așa cum suntem de fapt: ființe ale prezentului, care trăiesc continuu din responsabilitatea deciziilor proprii.