Cu toții ne naștem crezând că realitatea este undeva în afara noastră și că noi o percepem, exact așa cum este ea, fără a avea nici un rol în acest proces. Cu alte cuvinte, noi atribuim realitate lucrurilor din jurul nostru ca și cum imaginea acestora ar fi complet independentă de percepția noastră. Dar, studii din filosofie și neurologie arată că lucrurile nu stau chiar așa. Realitatea nu este atât de independentă cum ne pare în primă instanță și mințile noastre au un rol mult mai activ în percepție decât ne-am aștepta.

Primele indicii în acest sens vin din filosofie, unde, odată cu Immanuel Kant și-a făcut apariția în filosofie ideea că există o anumită formă care face posibilă perceperea realității și anumite concepte care conturează și ordonează această percepție. Cu alte cuvinte, realitatea ia naștere în mintea noastră, prin procesarea datelor ce ne vin de la simțuri. Ca exemplu al acestui lucru, putem lua faptul că percepțiile ne sunt date într-un cadru temporal și spațial, noi neputând experimenta evenimentele altfel. Încercați să vă imaginați că desenați un triunghi: această operație vă la lua un anumit timp și se va desfășura într-un spațiu (mental).

În zilele noastre, cercetările neurologice ne fac să ne gândim din nou la „cât de reală este realitatea”. Percepțiile noastre, reduse în mod fizic la o serie de impulsuri în circuitele neuronale ale creierului, sunt construite de mintea noastră, iar ceea ce experimentăm noi în mod subiectiv nu este decât forma finală a acestui proces (pentru acest subiect, e foarte instructivă cartea aceasta). Cu toate acestea, noi nu construim realitatea de la zero – așa cum se întâmplă în unele crente de gândire New Age. Există „ceva” în afara noastră care provoacă aceste aparențe în spațiul conștiinței, însă noi nu avem acces la acel „lucru în sine”, în vocabular kantian.

Ce relevanță au toate aceste lucruri în viața noastră de zi cu zi? Ele ne spun că nu lucrurile în sine sunt importante, ci corectitudinea modului în care noi le vedem și „accentele” pe care noi le punem asupra percepțiilor. Fie suntem atenți la modul în care lucrurile ne apar și încercăm să le ordonăm în mod rațional, fie ignorăm acest proces și considerăm aparențele ca fiind realitate. Acest din urmă caz, este ca și cum ne-am cufunda total într-o simulare computerizată generată de mintea noastră și se numește, în genere, atitudine naturală.

Cu toții avem o atitudine naturală până la un anumit moment. Ulterior, când începem să ne punem întrebări cu privire la noi și la felul nostru de  a trăi, intră în scenă ceea ce putem numi „atitudinea reflexivă”. Atunci devenim conștienți de faptul că, în mare parte, viziunea noastră asupra lumii este construită în mod inconștient de noi înșine și că noi înșine punem „accentele afective”. Drept urmare, și „problemele noastre” pot avea rădăcini adânci în prejudecățile pe care le folosim în această construcție.

Așadar, o atitudine reflexivă, o „viață examinată”, are mai multe șanse să fie o viață „bună”, în sensul că, prin gândire, putem elimina erorile sau derapajele minții noastre. De aceea, este mereu bine să punem sub semnul întrebării (citește mai multe aici) chiar și lucrurile ce ne par cele mai evidente pentru că niciodată nu știm ce anume din gândurile noastre are fundament temeinic și ce este introdus inconștient chiar de noi în această ecuație.

(sursă imagine)