Există un fel de nostalgie după acțiune implantată în mintea majorității intelectualilor. Și asta nu de azi, de ieri, ci de peste două milenii și jumătate. Există chiar contaminare în inconștientul colectiv al arhetipului înțeleptului cu arhetipul eroului civilizator. Oamenii, într-un fel se așteaptă ca „cei mai luminați” să „salveze” destinele națiunii prin implicare încă din timpuri mitologice. Cu toate acestea, există argumente solide că, atunci când un intelectual alege să se implice activ în politică, își depășește atribuțiile.

Să luăm un exemplu istoric: în Evul Mediu, societatea era organizată în trei mari categorii oratores, bellatores și laboratores – cei care se roagă, cei care lupăt și cei care muncesc. Fiecare dintre aceste „categorii” aveau grijă de bunăstarea celorlalte. Spre exemplu, muncitorii erau apărați de cei care luptau și pe care îi hrăneau cu roadele muncii lor. „Cei care se rugau” (călugării și preoții) aveau un rol mai complex decât categoriile cu același nume de azi. Ei practic, se ocupau atât de teologie, cât și de propagarea culturii, a științei și a informației. Deci, erau cam ce am numi azi „intelectuali”, însă cu convingeri religioase foarte bine înrădăcinate. Toate au fost bune și frumoase în Evul Mediu până când, din motive politice, oratores și bellatores s-au unit. Și au început Cruciadele („Războaiele Sfinte”), Inchiziția și alte fenomene de acest gen. Unde apare problema?

Problema apare din faptul că, atunci când nu se mai face diferența între cel ce „analizează” o idee și cel ce o aplică, există riscul apariției ideologiilor și dogmelor (pe plan intelectual) și al sistemelor totalitare (pe plan politic). Exemplul cel mai elocvent este Stalin – teoretician și conducător suprem al comunismului.  Și mai este un aspect. Un intelectual este pregătit pentru studiu, nu pentru „jocuri politice”. Pregătirea lui îl ajută mai degrabă în dialogul „de la persoană la persoană”, unde pot fi discutate idei prin argumentate raționale, nu în manipularea maselor și în gestionarea psihologiei de masă. Pe acest teren, el va pierde mereu sau va face „compromisuri” de la principiile etice proprii meseriei sale.

Pe de altă parte, nu cred nici că intelectualul ar trebui să stea „într-un turn de fildeș” și să mai trimită câte un bilețel din când în când către omenire. Dar, implicarea nu se rezumă doar la domeniul politic. Punerea în circulație a ideilor este o muncă care poate schimba mentalități mult mai adânc și subtil decât o face activitatea politică pentru că schimbarea are loc la nivel individual, nu instituțional.

Așadar, munca unui intelectual este să publice idei relevante, care pot ajuta oamenii în mod concret în viața lor personală, nu să impună schimbări pe cale instituțională. Asta implică două lucruri. Primul este acela că un intelectual trebuie să cerceteze, în domeniul lui de activitate, și să încerce să găsească idei bune (care au șansa cea mai mare de a fi adevărate). Aceasta implică o muncă specializată la care majoritatea societății nu are acces. În al doilea rând, cercetătorul trebuie să expună public într-o formă accesibilă ideile sale și să pună în lumină aplicațiile lor, astfel încât să poate fi folosite și de cei nespecializați într-un anumit domeniu.

Orice scurtcircuitare a acestui drum și încercarea de impunere a unor idei dintr-o poziție partizană politic, care asigură o anumită „autoritate formală”, este, cred eu, o depășire a atribuțiilor specifice intelectualului.