Neuroestetica sau modul în care arta ne influențează la nivel celebral

Neuroestetica sau modul în care arta ne influențează la nivel celebral

Din ce în ce mai multe domenii de cercetare devin subiect al neuroștiințelor sau al științelor cogniției. Etica, filosofia minții, religia și epistemologia, toate au avut, în ultimii zece ani, tratări din perspectivă neurologică. Acum a venit și rândul esteticii să fie trecută prin laboratorul neurologilor pentru a vedea modurile în care arta activează rețelele de neuroni din creierul nostru.

Chiar dacă este la început, neuroestetica promite o înțelegere științifică a ceea ce este arta sau, mai exact, a modulul în care creierul nostru „percepe” arta. Trebuie însă să ne ferim să punem semnul egal între această „percepție a creierului” și percepția noastră subiectiv-fenomenală. Cea din urmă este modul în care arta ne apare nouă, în calitate de viețuitoare conștiente, în timp ce prima este modul în care perceperea unui obiect artistic activează anumite circuite neuronale.

Este cam ca atunci când ștergem un fișier de pe computer. Una este ceea ce vedem și facem noi cu ajutorul mouse-ului și alta este ceea ce se întâmplă la nivelul „hardware”, al componentelor calculatorului. La fel și în cazul creierului – una este percepția noastră subiectivă, altceva este ceea ce se întâmplă în creier. Neuroestetica se ocupă cu această problemă din urmă, care nu trebuie confundată cu ceea ce simțim noi atunci când vedem un tablou, spre exemplu.

Acest domeniu, însă, nu se întinde peste tot domeniul artistic. Până la ora actuală sunt două teorii neuroestetice (semnate de Ramachandran, respectiv Zeki), concentrate în special pe artele vizuale (pictură, scluptură, fotografie etc.), artele auditive (muzica, de exemplu) fiind complet ignorate.

Pe scurt, teoria lui Ramachandran spune că arta are simplul rol de a reprezenta realitatea, ci pe acela de a o „îmbunătăți, transcende sau chiar distorsiona” în vederea activării mai puternice a acelorași rețele de neuroni care sunt activate și de perceperea realității. Cu alte cuvinte, arta ar avea simplul rol de a „augumenta” sentimentele noastre privitoare la realitate, de a supra-solicita rețelele neuronale în vederea obținerii unei trăiri mai intense. În acest sens, arta este „caricaturală” – prezintă realitatea deformat.

Zeki se concentrează pe faptul că arta, fiind adesea ambiguă, ne oferă mai multe perspective asupra realității „dintr-odată”. Calitatea principală a artei este oferirea unei oportunități de a construi mai multe interpretări ale realității, pe baza unei singure „imagini”, toate fiind în aceeași măsură de valide. Din acest punct de vedere, arta ajută la dezvoltarea imaginației și a puterii noastre de interpretare, formând noi conexiuni neuronale.

Dovezile empirice în sprijinul acestor teorii sunt suficient de solide, însă trebuie să observăm că nici una dintre ele nu explică arta ca fenomen unitar, ci doar anumite aspecte ale acesteia. De aceea, mai este de lucrat. În plus, ele nu vor putea înlocui teoriile estetice tradiționale, ci doar, cel mult, completa. După cum am văzut, nivelul conștient-fenomenal (desktop-ul vieții noastre conștiente) este diferit de cel „hardware” al rețelelor de neuroni. Așadar, filosofia artei și neurologia artei ar trebui să se completeze reciproc pentru a ne forma o imagine cât mai fidelă asupra uneia dintre cele mai apreciate și vechi îndeletniciri ale omenirii.

 

 

În favoarea teoriei sau de ce ideile bune nu se aplică imediat
Ce înseamnă „a fi cu picioarele pe pământ”!

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *