Dialogul este, până la ora actuală, cea mai bună modalitate de a atinge un acord între mai mulți oameni cu opinii diferite. Poate că, pe viitor, vom inventa alte tehnologii sofisticate pentru acest lucru, dar, cel puțin momenan, dialogul este singura modalitate de a ne asigura că gândim „corect”. Doar că, din păcate, nu toată lumea înțelege ce implică intrarea într-un dialog.

Așa cum sunt mulți care cred că, dacă poți gândi, înseamnă că gândești și corect (vezi un articol despre asta aici ), la fel de mulți sunt de părere că, dacă ai o idee, ea este și cea care ar trebui să „câștige” în cadrul unui dialog. De fapt, scopurile dialogului sunt altele decât de a fixa un „câștigător”. Dialogul nu este un „meci de box”, deși, câteodată, poate fi la fel de dur pentru orgoliul participanților.

De obicei, câștigătorul unei dezbateri este considerat cel care a avut ideea  acceptată de restul participanților. De fapt, el este singurul care nu are nimic de câștigat. Gândiți-vă puțin: sunt mai multe idei puse în joc, pe baza unor argumente solide unele sunt scoase din dezbatere și, în final, rămâne una singură. Asta înseamnă că toți care au luat parte la acea dezbatere sunt (un pic) mai înțelepți decât atunci când au intrat în dezbatere, în afară de cel cu ideea „corectă”. Ei (cei cu ideile eronate) și-au dat seama de una dintre greșelile lor, cel care a câștigat, nu! De aceea, scopul celor ce intră într-o dezbatere n-ar trebui să fie acela de a câștiga, ci acela de a găsi ideea cea mai bună pentru o anumită situație.

În plus, dialogul nu ar trebui „tranșat” în funcție de majoritate, ci în funcție de raționalitatea argumentelor. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să câștige cine susține ideea mai populară, ci acela căruia nu i se pot găsi argumente impotrivă sau care are cele mai convingătoare argumente de susținere. Doar astfel am putea obține rezultate cu adevărat constructive. Și că tot veni vorba de „raționalitatea argumentelor”, acestea ar trebui bazate pe scheme de argumentare sau teorii recunoscute, nu din păreri născocite ad-hoc și scheme de argumentare care, la o analiză mai atentă, sunt invalide.

Poate că cele spuse mai sus sună mofturos în contextul dezbaterilor publice din România, dar nu sunt deloc. Din contră, sunt doar câteva dintre condițiile minimale ale unui dialog decent acceptate în toată lumea.

Dacă totuși analizăm dialogurile culturale și sociale de la noi, vedem că foarte puține reușesc să îndeplinească aceste condiții minime. Și asta pentru că, în general, cei ce intră în dialog sunt prea atașați de ideile proprii pentru a lua în mod serios în considerare și ideile celorlalți. În plus, foarte puțini realizează că dialogul este o modalitate de stabilire a probabilității de adevăr sau a utilității unei idei, nu de afirmare personală a participanților. În plus, argumentația generală nu se bazează pe date verificabile și este adesea presărată cu păreri personale sau aprecieri valorice care n-ar avea de ce să fie luate în considerare ca argumente bine fondate.

Toate astea, puse cap la cap, dau un peisaj destul de trist al dezbaterilor din România, unde, dacă nu ești de acord cu o opinie populară, înseamnă că „îți place să te contrazici” sau „ești sămânță de scandal”. Aici, dezbaterile seamănă mai mult cu niște meciuri în care trebuie să alegi echipa în care esti nu în funcție de „cea mai aproape de adevăr” idee, ci în funcție de contextul social.

Dar schimbarea acestei stări de fapt cred că vine de la fiecare dintre noi în parte și constă în efortul de a explica, de fiecare dată când se întâmplă să avem un schimb de idei cu cineva, că ar fi mai util pentru toată lumea să ne concentrăm pe corectitudinea dialogului și să ne lăsăm puțin la o parte orgoliile privitoare la ideile „noastre”. În fond, nici o idee nu este „a noastră” în totalitate – click aici pentru detalii -, ci doar ne folosim de ele atât timp cât sunt utile și ar trebui să le pensionăm când stau în calea dezvoltării noastre.

Lucruri pe care un freelancer n-ar trebui niciodată să le facă
Singurătatea și paradoxurile ei