De multe ori se spune că fricile noastre ne definesc mai bine decât pasiunile. Și este un motiv adânc pentru care lucrurile stau așa: în timp ce fricile sunt bine înrădăcinate în inconștientul nostru, pasiunile sunt adesea schimbătoare și influențate foarte mult de mediu. Dintre cele mai teribile frici ale omenirii, două ies în evidență prin răspândirea lor: angoasa în fața vieții și angoasa în fața morții.

Dar să începem de la început. S-a observat că frica este, în primă fază, una nedeterminată la copiii care n-au ajuns încă la adolescență. De aceea, „angoasa de viață și angoasa de moarte abia de se disting între ele în sufletul de copil, ele stau alături una de alta” (citatul este luat din Complex, arhetip, simbol de Jolande Jacobi, o carte pe care merită să o citiți). Odată cu dezvoltarea personalității se diferențiază și fricile noastre și își dobândesc obiect. De aceea, putem spune că, pe măsură ce ne construim personalitatea ne construim și fricile.

Din acest punct de vedere, frica nu este decât modul în care inconștientul nostru răspunde situațiilor amenințătoare. Așadar, fricile noastre au, pe de o parte, un chip determinat cultural și, pe de altă parte, un chip construit de noi. Există însă și unele frici „universale”, așa cum este angoasa în fața morții și anxietatea vieții. Acestea sunt cele mai adânci frici ale noastre care ne afectează adesea fără să ne dăm seama.

1) Angoasa în fața vieții

Faptul de a trăi este unul dintre cele mai complicate lucruri pe care trebuie să le facem. Și asta pentru că, în fiecare moment, trebuie să alegem și să ne asumăm responsabilitatea pentru alegerile noastre. În fiecare moment ducem cu noi riscul ratării. De fiecare decizie poate depinde întreaga noastră existență ulterioară. Doar aceste gânduri îți pot oferi o fobie de viață care să te încremenească.

Adesea, angoasa în fața vieții se manifestă prin evitarea oricărei acțiuni sau decizii. În acest mod, cel care se ferește de responsabilitatea existenței sale încearcă să își „susțină” meciul cu viața prin neprezentare. Dar, evitarea deciziei este tot o decizie așa cum evitarea acțiunii este tot o acțiune.

Viața noastră merge înainte și ne ia cu ea fie că noi ne implicăm activ, fie că nu. De aceea, asumarea responsabilității absolute privitoare la propria existență este una dintre lecțiile pe care le putem învăța de la existențialiști (în special de la Sartre) pentru a depăși angoasa în fața vieții. În fond, ține doar de noi cum ne folosim această libertate de alegere.

În acest sens, anxietatea existențială ne poate oferi însă și un cadru în care să ne punem întrebări asupra noastră, a scopurilor noastre și a sensului vieții noastre. Ea poate oferi și adâncime vieții și gândurilor noastre. De aceea, nu este dăunătoare în sine, ci ne poate chiar deschide calea spre o mai bună cunoaștere de sine. Ea ne poate da acea distanță și acel timp de meditație care face diferența între o persoană impulsivă și o persoană înțeleaptă.

2) Angoasa în fața morții

Spre deosebire de frica de a-ți asuma responsabilitatea existenței, angaoasa în fața morții te pune în fața fragilității existenței ca atare. Realizare autentică a faptului că suntem muritori ne poate provoca anxietate enormă, însă, la fel ca în cazul anterior, ne poate și ajuta.

Atunci când realizăm că avem în față un sfârșit care poate surveni în fiecare clipă, timpu se configurează altfel. Există ceea ce unii filosofi numesc o „comprimare a temporalității” care ne dă o stare de hotărâre și o dispoziție de acțiune. Atunci când realizăm că am putea muri în orice clipă realizăm că nu avem timp de pierdut și că trebuie să ne concentrăm asupra lucrurilor celor mai importante pentru noi.

Nu contează efectiv asupra a ce anume ne concentrăm – pot fi prietenii, poate fi cariera, poate fi dezvoltarea personală, poate fi voluntariatul. Important este, însă, ca decizia pe care o luăm, presați fiind de fragilitatea vieții noastre, să fie una autentică, în care ne implicăm cu toată ființa noastră. Astfel, în mod ciudat, realizarea faptului că murim ne poate face să trăim mai intens, așa cum realizarea faptului că pierdem pe cineva ne poate face să-i apreciem mai mult prezența.

În fond, ambele forme de angoasă își au originea în obișnuința noastră de a lua lucrurile de-a gata. Atunci când realizăm importanța unei clipe și a faptului că o nu se va întoarce niciodată, putem spune că adăugăm o nouă latură existenței noastre. Este vorba despre latura autenticității și a responsabilității pentru propriile noastre acțiuni.

 

Despre libertatea de exprimare și alte libertăți similare
Cititul ca terapie. Biblioterapia și eliberarea prin intermediul cărțilior.