Ieri, Curtea Supremă a Statelor Unite a decis legalizarea casatoriei între persoane de același sex (detalii aici), lucru ovaționat de toată lumea pe rețelele de socializare și nu numai. Pășind un pas înapoi și gândind la rece, însă, vedem o problemă destul de alarmantă, dar nu cu decizia în sine, ci cu modul în care privin noi drepturile și libertățile cetățenilor. Să lăsăm puțin la o parte subiectul căsătoriei între persoane de același sex și să vedem care este contextul în care a apărut.

Statele Unite ale Americii. Am arătat deja ieri într-un articol că modul în care este gândită libertatea în Occident față de Orient este diferit, iar acest caz este unul care ilustrează această diferență. Nu este deloc întâmplător că decizia a venit într-una dintre țările cele mai reprezentative pentru cultura Occidentală. În mod normal, nici nu avea cum să fie altfel. Totuși, ideea că un grup restrâns de oameni pot dicta sau retrage niște drepturi peste noapte ar trebui să ne pună pe gânduri. Mie, cel puțin, îmi lasă un gol în stomac.

Să luăm exemplul Greciei Antice. Homosexualitatea era privită ca fiind „normală” în societatea acelor vremi, mai mult decât atât, iubirea dintre un bărbat și un adolescent (pederastia) era privită ca un ideal de iubire în care ambii indivizi implicați au de câștigat. Mai mult decât atât, era o formă de inițiere, de educare. Exista chiar și un fel de ritual – bărbatul matur trebuia să facă avansuri adolescentului, iar aceta din urmă trebuia să facă pe inabordabilul o perioadă. Dacă se întâmpla invers, adolescentul era considerat un „desfrânat” și își pierdea „onoarea” în ochii societății. 

Această etapă intra în educarea (aproape) fiecărui adolescent, era o etapă în viața lui (pentru mai multe detalii, puteți citii Banchetul lui Platon împreună cu studiul introductiv la traducerea în limba română, este o lectură foarte plăcută). Căsătoria în sine era privită doar ca datorie. Omul trebuia să facă copii pentru a asigura perpetuarea neamului său și al societății în genere. De aceea, iubirea față de sexul opus era privită ca fiind interesată – în cadrul ei, se urmărea un folos. Cealaltă, iubirea față de persoane de același sex era considerată ca fiind mai pură, mai „adevărată”, pentru că nu urmărea un interes concret.

Cele două modele funcționau în același timp, fără să-și pună nimeni probleme de moralitate și fără să fie un subiect tabu. V-ați putea întreba ce s-a întâmplat între timp… Creștinismul, asta s-a întâmplat. O religie care are o latură dogmatică destul de homofobă. Acum, pentru că influența religiei a scăzut, a putut fi dată o astfel de decizie. Dar asta nu este o întoarcere la normalitate.

Faptul că un drept natural trebuie declarat ca atare într-un act de voință politică este în sine problematic. Grecii nu au avut nevoie de o „decizie” care să legalizeze asta, ei se ghidau după argumente logice și vedeau iubirea față de sexul opus și cea față de același sex ca două trepte către iubirea adevărată, care nu este față de un lucru concret, ci față de înțelepciune. Nici nu se punea problema unei dezbateri.

În fond, „avantajele” unei astfel de decizii sunt doar pe plan material și legal. Pe planul mentalităților, nu s-a schimbat nimic peste noapte, iar acesta este un lucru trist. Încă vedem cele două forme de iubire ca fiind diferite, încă nu există o idee clară despre ce ar trebui să însemne iubirea. Iubirea nu este nici dreptul la căsătorie, nici sex, nici familie, nici dreptul de moștenire. Nimic dintre acestea. Iubirea este, după cum spunea Platon, o pornire cu toată ființa către ceva care te atrage, o apetență pentru ceva ce-ți lipsește din ființa ta și care te poate face întreg. Iubirea nu este despre orientarea sexuală, nici despre sex, ci despre căutarea împlinirii.

De aceea, iubirea de înțelepciune, filosofia, era cea mai pură formă de iubire. Era atracția pentru tot ceea ce ne lipsește pentru a fi oameni împliniți și fericiți. Dar, în societatea noastră s-au uitat aceste lucruri. Atât iubirea, cât și gândirea sunt privite ca niște drepturi ce trebuie exercitate neapărat (adesea prostește). Ele nu mai sunt puse în slujba împlinirii personale, ci sunt scopuri în sine. De aceea, avem oameni neîmpliniți care luptă pentru scopuri care nu sunt ale lor. Poate că ar fi cazul să ne amintim adevăratul sens al iubirii și, astfel să găsim fericirea în afara voinței politice a câtorva oameni.

Complexul de inferioritate și alte moduri în care ne ascundem de noi înșine.
Ce îl face pe om liber? Sensul libertății în Occident și în Orient.