Arta de a face nimic (sau despre lene, procrastinare și apatie)

Arta de a face nimic (sau despre lene, procrastinare și apatie)

A nu avea chef să faci nimic poate fi foarte frustrant, mai ales când ai o grămadă de lucruri de făcut și de deadline-uri de respectat. Cu toate acestea, există o istorie foarte impresionantă de oameni care, făcând nimic, au descoperit cele mai fascinante lucruri din istoria omenirii. Printre aceste „experți în făcut nimic”, care au făcut din „pierderea de timp” o artă, se numără nume precum Cicero, Seneca, Descartes, Newton. Haide să vedem pe ce se bazează teoria conform căreia lenea, procrastinarea și apatia pot fi folosite în folosul nostru și ne pot da un avantaj în fața celorlalți.

Încă din antichitate timpul liber a fost considerat ca  acea perioadă în care nu „trebuie” să faci nimic, nu trebuie să „faci afaceri”, nu trebuie să câștigi bani. De altfel, în latină, răgazul (otium) este opus „carierei”, a afacerilor în sensul cel mai larg, al „negoțului” (negotium este negatiul lui otium). Acesta era un răstimp în care puteai să faci „și altceva”. 

Asupra acestui „altceva” vreau să ne oprim, pentru că „a nu face nimic” înseamnă cel mai adesea „a face altceva” decât trebuie să faci. Atâta timp cât nu ești inconștient, mereu găsești ceva de făcut – fie că numeri oi imaginare, fie că îți faci ordine în birou, fie că dai scroll 15 minute la rând newsfeed-ului de la facebook. Așadar, a face nimic e o formă de non-acțiune, o formă de a face alte lucruri decât e „normal” să facem.

Și din acest „altceva” s-au născut de-a lungul istoriei idei geniale. Să ne amintim doar anecdota cu modul în care i-a venit lui Newton ideea despre teoria generală a gravitației stând la umbra unui măr din livada sa după o masă copioasă. Ți-l și imaginezi pe marele fizician ca „o plăcintă la soare” gândindu-se că ar avea atâtea de făcut și cercetat, însă îi e lene și preferă să mai stea zece minute degeaba. Și în timp ce se gândea la cât de leneș e, i-a căzut în cap mărul cu tot cu ideea vieții lui.

Acest lucru poate să funcționeze pentru că minții noastre îi place să iasă din tiparele pe care i le impunem noi cu forța. Distragerea de la activitățile zilnice poate lăsa câteodată minții noastre loc pentru a-și depăși limitele. Acesta este un mod în care ne putem folosi de „timpul pierdut”.

Dar mai avem o teorie bazată pe aceeași idee conform căreia când „nu facem nimic”, de fapt, facem „altceva decât trebuie”. Psihologul John Perry a scris despre o metodă de a pierde timpul și a face, totuși, lucruri utile. Ideea de bază este aceea că privim subiectiv și deformat  majoritatea sarcinilor pe care le avem. Ceea ce vedem ca fiind cel mai important și urgent lucru de făcut, cel mai adesea poate fi amânat deoarece, în realitate, deadline-urile și importanța unui lucru este doar relativă. Orice manager cât de cât acomodat cu realitatea îți va fixa deadline-uri mai devreme decât este necesar pentru a avea o marjă de siguranță. De aceea, în timpul în care amânăm îndeplinirea unei sarcini importante, noi putem face o sumedenie de alte lucruri utile. Important este, deci, ce facem atunci când nu facem nimicDrept urmare, deși procrastinăm, pe total și judecând obiectiv, putem fi foarte productivi.

Primul pas în metoda lui Perry este de a face o listă cu toate sarcinile pe care le avem de îndeplinit, începând cu cele mai importante și terminând cu cele mai mărunte, specifice procrastinării (cum ar fi să-ți verifici facebook-ul). Având această listă făcută, putem începe să „facem altceva” decât „trebuie urgent” să facem. Astfel, ajungem să îndeplinim o groază de lucruri pe care oricum le aveam de făcut, dar care nu erau atât de presante.

Și asta se întâmplă datorită felului în care funcționează mințile procrastinatorilor sub presiune. Pentru foarte puțini dintre ei presiunea e motivanta. Ea mai degrabă are rolul de a privilegia boicotul. De aceea, sarcinile care ne exercită presiune sunt privite ca fiind mai dezirabile și mai atractive. Dar ce facem cu „vârful listei”? În ritmul ăsta, niște task-uri nu vor mai fi făcute niciodată.

Trebuie să avem în vedere faptul că, după cum este de așteptat, lucruri urgente or să apară zilnic, fapt ce face ca „vârful listei” de săptămâna trecută „să nu mai fie atât de urgent” – deci să nu-l mai resimțiți ca pe o presiune și, drept urmare, să fiți mai dispuși să-l faceți. De exemplu, dacă aveți un proiect de predat al cărui deadline tocmai s-a extins cu o săptămână, el nu va mai fi atât de presant ca atunci când deadline-ul era a doua zi. Drept urmare, veți fi mai înclinați să vă apucați de el. De asemenea, o serie de task-uri „urgente” e posibil să nu mai fie nevoie să le faceți.

Lucrul bun cu această metodă este că funcționează. Dacă sunteți înclinați spre procrastinare, în medie veți fi mult mai productivi procedând astfel decât așa cum făceați înainte. Într-adevăr, veți rata niște dreadline-uri, însă acest lucru oricum s-ar fi întâmplat. Cu cât folosiți mai mult această metodă, cu atât deadline-urile ratate vor fi mai puține pentru că a reflecta asupra lucrurilor pe care le aveți de făcut și a le ordona într-o listă vă va predispune să luați în considerare și sarcini mai îndepărtate decât faceți de obicei. Drept urmare, veți tinde să faceți lucrurile mai din timp, atunci când ele nu vă presează.

Partea proastă cu această metodă este că, în primele săptămâni de implementare, este posibil să fiți un dezastru complet și să ratați o sumedenie de deadline-uri. Și asta pentru că metoda își arată eficiența, după cum am văzut, în timp.

Dacă perseverați, însă, veți putea ajunge artiști în „a face nimic”. 

 

A te stinge înainte de a muri. O problemă actuală.
Ce pui pe rană când ai sufletul rănit?

1 Comment

  1. “After dinner, the weather being warm, we went into the garden and drank thea, under the shade of some apple trees…he told me, he was just in the same situation, as when formerly, the notion of gravitation came into his mind. It was occasion’d by the fall of an apple, as he sat in contemplative mood. Why should that apple always descend perpendicularly to the ground, thought he to himself…”

    The Royal Society has made the manuscript available today for the first time in a fully interactive digital form on their website at royalsociety.org/turning-the-pages. The digital release is occurring on the same day as the publication of Seeing Further (HarperPress, £25), an illustrated history of the Royal Society edited by Bill Bryson, which marks the Royal Society’s 350th anniversary this year.

    source: https://www.newscientist.com/blogs/culturelab/2010/01/newtons-apple-the-real-story.html

    Reply

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *